Mama spală pe jos. Stă în genunchi și freacă podeaua. Podeaua râde. Își arată dinții, ca să-i văd eu cât sunt de albi. Sunt ca napii-porcești, când abia sunt scoși din pământ. Scuipi pe ei și, cu mâneca, îndepărtezi pământul. Apoi muști. Muști iepurește, adică numai cu dinții din față, care se numesc incisivi, cât să îndepărtezi coaja, până dai de miezul dulceag. Și-i mănânci așa, cât de mulți poți, până ți se umflă burta. Ca o tobă. Bum-bum, pam-pam, să-ți dau un diazepam! Nenea doctorul se uită la mine și râde. Râde și mama. Râde și Borderlina. Râde numai ea știe de ce. Se oprește din legănat și mă fixează. Suli, azi nu mi-ai adus-o pe Karina. Și are dreptate, azi nu am ieșit din pavilion. Am rămas în fața televizorului. Televizorul ăsta e un fel de cutie cu un geam în față, prin care vezi niște oameni, cam la fel ca noi, dar mici, mici de tot, care vorbesc în neștire. Televizorul are un cablu care trebuie băgat în niște găuri, din perete. Găurile alea se numesc priză. De-acolo vin omuleții din televizor. Spun cam tot ce le trece prin cap. Se vede treaba că și ei au răcit la creier, ca toți ceilalți oameni care sunt internați aici. După cum știți, se află în plină construcție o modernă magistrală rutieră, turuie unul, pe un ton grav. Apoi pe geamul cutiei apar alți omuleți, ca de jucărie, cărând lopeți, tot de jucărie. Și sunt foarte bucuroși că fac lucrul ăsta. E unică în țara noastră și va uni județele Sibiu și Argeș, direct peste masivul Făgărașului, trecând dincolo de cota 2000.
Bănuiesc că nenea doctorul e cel care știe cum pot trăi piticii ăia în cutia aia de lemn. N-are cum să nu știe, el e cel mai deștept dintre toți. E mai deștept decât un primar sau decât un milițian. Și se vede asta după degete. Le are lungi, lungi de tot, ca un vrăjitor. Pe când primarul are degete scurte, cu care poate străpunge aerul. Îl poate separa. Dar un vrăjitor îl poate face să dispară. Definitiv. Și nenea milițianul are degetele tot scurte, dar asta doar pentru că au uitat să mai crească. Și eu voi avea degete scurte, pentru că am obiceiul să le rod, începând de la unghii. Dacă o să mai fac mult timp așa ceva, o să rămân fără ele. Voi fi un om care va avea numai podul palmei, iar degetele îmi vor crește, în continuare, în burtă. Da-da, Suli, mă ceartă doctorul, așa o să pățești! Dar nu-l iau în seamă. Mă gândesc că și omuleții ăia din cutia aia care se numește televizor au un câmp, pe care cultivă napi-porcești. Ca să aibă și ei ce mânca. Se-apucă să-i planteze primăvara, cât mai devreme. Mai târziu, napii vor crește înalți cât o locomotivă. Vor face flori galbene, care se vor uita după Soare, cât e ziua de lungă. Se vor uita după el și-i vor arăta incisivii, ca să bage bine la cap că și el e tot un nap-porcesc. Cum ar veni, dacă-l ștergi cu mâneca și-i îndepărtezi coaja, îl poți mânca până-ți plesnește burta.
Mama a terminat de spălat în salonul de zi. Acum e pe hol, tot în genunchi. Stoarce cârpa într-o găleată metalică. Hârș-hârș, se aude cum este tras fundul găleții pe ciment. Trebuie să fie curat în tot spitalul, mai ales pe jos. Lună să văd, făi femeie! Iar femeia, care este mama, știe să facă să lucească cimentul. După ce-l spală mama, acesta se poate duce la culcare, în așternuturi proaspete, atât este de curat. Iar mama este foarte ascultătoare. Face tot ce-i spune directorul. Mai târziu, nu va mai spăla pe jos, ci va fi angajată la bucătărie. Așa crede ea. Acolo, va face mâncare atât de multă că va rămâne destulă cât să-mi dea și mie o porție. Va face orez, care e un fel de grâu, dar de culoare albă. Va face fasole. Sau mâncare de cartofi, cartofii fiind cea mai bună carne care a existat vreodată. Iar eu o să primesc o farfurie uriașă cu mâncare de cartofi, plină de sos. Cum nu mai am degete, o să mănânc direct cu podul palmei. Și-o să întind în sosul ăla un sac întreg de napi-porcești. Hap-hap, o să fiu sătul până la învierea morților sau chiar mai târziu. Însă Borderlina nu mă crede. Nu-nu, vorbește ea, tot din degetele care seamănă cu ale doctorului, sunt lungi și subțiri, nu o să te saturi niciodată, Suli. Dacă ție nu-ți este foame, îi va fi umbrei tale, și e același lucru. Și are dreptate: umbra mea nu a mâncat niciodată. E tristă de parcă a răcit la creier. Bum-bum, pam-pam, să-ți dau un diazepam! Apoi mă repede: Să mi-o aduci pe Karina, auzi? O vreau pe Karina! Și i-o aduc. Totdeauna o ascund sub scară, unde-și ține mama cârpele cu care spală pe jos. Karina încă e trează, așa că facem liniște în salon. Șșt, micuța trebuie să doarmă! Apoi o alintă: Fetița mea, fetița mea. În schimb, fetița ei stă ghemuită cu genunchii la gură. Un smoc de paie îi iese de sub părul lung. Privește fix, cu un singur ochi, făcut dintr-un nasture albastru. Și țipă când nenea doctorul își pregătește injecția cu Thorazine.