agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1316 .



Cursuri
proză [ ]
XXV

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Spacer ]

2014-06-11  |     | 



În restaurantul chinezesc Constantin aștepta: ea plecase să-și pudreze nasul, el privea îngândurat la peștii tropicali din acvariul de lângă masa unde se așezaseră, cu zece minute în urmă, și încă abia apucaseră să se încălzească, după ce-au intrat în acea atmosferă exotică, părăsind întunericul timpuriu al lungii și plictisitoarei ierni a Europei Centrale, pentru câteva momente de relaxare. Restaurantul „Singapore” te tenta la alese feluri de mâncare a bucătăriei asiatice, pentru el nu neapărat îmbietoare, dar vroia să mai schimbe monotonia veșnicilor cartofi prăijiți și a schnitzel-ului. Așa că o lăsă pe ea să comande, ceea ce ea făcuse cu bucurie și entuziasm. El era acum plăcut surprins despre idee și era acum entuziasmat de acești pești multicolori care se jucau în acvariul enorm, care despărțea ca un zid două separeuri al încăpătorului restaurant. Privi în jur. Era puțină lume. Nu știa dacă acest restaurant era frecventat des, poate depinde de mâncare: dacă e gustoasă vine lumea, dacă nu, nu. Sau poate vin destui, ca restaurantul să supraviețuiască. În orice caz prima impresie i-a plăcut.
După o zi de muncă istovitoare, abia mai izbutea să țină ochii deschiși. Nu-i era foame, dar vroia să fie drăguț cu ea, care se bucurase în așteptarea acestei seri, și nu vroia prin oboseala lui să-i strice buna dispoziție. N-ar fi meritat. Apoi și el era bucuros, că ea acceptase invitația să iasa cu el împreună. El era cel care frânase până acum, ca relația dintre ei să se dezvolte, acum parcă îi era tot una. Ce prost, se mustră el, fi fericit, că ai companie! Și apoi e plăcut aici. Se hotărî să-și schimbe atitudinea, să fie mai vesel, la urma urmei, de ce nu. Pentru moment, de dragul momentului.
Ea apăru zâmbindu-i de departe. El în făcu loc pe bancă și ea, pe neașteptate, se alipi strâns de el, fermecătoare. În același moment, acest gest i-a amintit de altul, similar, i-au venit imagini dintr-un trecut îndepărtat, cu o altă femeie, adorabilă, care l-au făcut să tresară. Dar nu a lăsat să i se vadă emoțiile, și ea nu a sesizat nimic. Reveni la realitate. Ea e Ella. Numele ei îi suna străin, încă străin, îl simțea străin și atingerea ei era încă atingerea unei străine, ațâțător și în același timp ... ciudat, se afla încă în cumpănă, de a răspunde sau de a fugi.
Ea nu se ocupa decât cu el, nu arăta pentru decor nici-un interes. Îl privea, îi vorbea, îi zâmbea tot timpul și el încerca să-i ghicească intențiile, ascultând doar cu o ureche, examinându-i fiecare gest, căutând să citească printre rânduri.
Un chelner le aduse prima comandă. Era doar farfuria lui. O salată multicoloră, pe o farfurie lată, enormă, cu fructe și legume exotice, ornamentată cu flori și mirodenii, și bucățele de carne prăjită de pește și alte fructe ale mării. Amândoi au făcut ochii mari, încântați de imaginea apetisantă. Au hotărât să nu mai aștepte după comanda ei, tocmai pentru a putea fi o pricină pentru o nouă bucurie.
Ea s-a pus îndată pe cules de bunătăți și începu să-l hrănească mai întâi pe el, un joc, în care el se lăsă prins, fără să mai gândească la ce zicea lume din jur. De altfel, nu le păsa.
Porția a fost foarte mărinimoasă, și când a venit chelnerul cu a doua comandă, amândoi s-au întrebat dacă era într-adevăr necesară. Dar și-au lăsat timp. Nu s-au grăbit nici să mănânce, nici să plece, frigul de-afară putea să aștepte.
Ea trăia doar pe moment. Nu avea nici-un gând străin de această seară și de acest bărbat de lângă ea, cu care se simțea bine.
Și ea și-ar fi dorit și mai mult, dar el, deși atent, drăguț și galant, părea tot timpul rezervat, ca și cum se temea să nu depășească o graniță nevăzută. Astăzi în mașină, până nu au intrat în restaurant, el s-a prefăcut că îi este frig și s-a lipit de ea, ca apoi să se retragă, parcă stingherit de gestul său nesăbuit. Acum, în timpul cinei, ea îl încuraja să se apropie, să-și deschidă sufletul. El era evaziv, și oarecum țeapăn. Dar ghiața era deja spartă, gândea ea. Nu înțelegea încă, ce se petrece în mintea lui, vroia să-l descifreze. Ședeau alipiți străns și amândoi doreau să îl simtă pe celălalt, cât mai intens.
El se lăsase antrenat în jocul ei, aparent lejer, pe care ea îl practica la perfecțiune, în timp ce el avea un țel de moment, de a-și depăși starea de teamă, de melancolie față de nesiguranțele cotidiene, de grijile înăbușitoare de voie bună, vroia să se simtă bine, acum, vroia să se molipsească de râsul ei sincer, să simtă o ușurare, să respire liber. Vroia să profite de ocazie, pentru a scăpa de povara persoanei sale, să profite de Ella, chiar dacă nu ar fi fost corect. Tatona prin gesturi, prin cuvinte, cât de departe va putea ajunge, dar ea îl dojenea glumind, arătându-i granițele de acum, el se retrăgea dezamăgit, cu gândul la Tasso, el încerca să depășească limitele îngrădirii definite de ea, dar îi pierise dintr-odată cheful, de a lupta pentru o dorință deșartă. Melancolia nu se putea păcăli printr-o împlinire de moment, care s-ar fi pierdut în oceanul părerilor de rău și insignificanță. Ea se gândea la mai mult, vroia să-i arate acest lucru și bărbatului de alături, în care ea ar fi cutezat să-și pună toată încrederea, fiindcă impresia bună pe care o avea despre el încă de la început, instinctele ei îi semnalau, că el ar fi fost cel potrivit, încă insista în emoțiile ei sigure, vroia să-i penetreze zidul de îngrădire, pe care-l simțea în nesiguranța, stângăcia lui, vroia să-l cucerească în întregime.
El, prea preocupat de grijile proprii, nu înțelegea de fapt nimic, nu observa decât ceea ce vroia să observe, fără să-i treacă deloc prin cap, ce șansă era pe cale de a pierde. El se mira mai mult de comportamentul ei contradictoriu, apropiere acum, distanțare apoi, era năucit. Năucirea aceasta, nesiguranța erau pentru ea un semn bun, pentru el o catastrofă. Fusese atât de mult timp singur încât parcă nu mai vroia să iasă din starea aceasta de plutire în eterul rațiunii purii, o stare de siguranță, de logică, în care emoțiile nu existau, decât în mică măsură, și nu-i puteau provoace daune sufletești, ceea ce era țelul vieții lui. Ea nu se temea de conflicte, nici de răni sufletești, dimpotrivă mai degrabă iubea riscurile de orice fel, pentru a trăi cât mai febril, mai puternic. Vroia să-i inspire lui acea dorință, ce ardea în ea, ce strălucea în ea ca și lumina orbitoare a punctului de sudură, o lumină pe care el o vedea în ochii ei vii, o lumină ce îl atrăgea, ca pe un fluture nestatornic, în flacăra în care-și va găsi pierzania, de aceea confuzia era perfectă.
Jocul acesta a durat câteva ore, pentru ca apoi el să o conducă acasă, unde se despărțiră, pentru a se întâlnii din nou, a doua zi, pentru a începe din nou, pentru a se bucura din nou, pentru a trăi din nou.
Constantin era indecis: Trebuie să-i fac un cadou – făcut de mine, poate din lemn, ei, păsării spațiale. O așteptam în cafenea. Flori uscate de tei cădeau în jur, pe masă, lângă ceașca de cafea neagră, pură. Adiere de vânt, la umbra teilor, era o binecuvântare; ce lipsea, era mirosul lor îmbătător, de care îmi era dor, iar rândunele acrobatice – au și dispărut. Un tip cu un Harley Davidson roșu metalizat, umple de fum și de zgomot terasa. O fetiță a căzut cu bicicleta, din neatenție. Plânsul era programat. Din nou liniște. Gâze, furnici, haha o buburuză, mă bucur și zâmbesc involuntar. Poate fiecare zâmbește, când vede o buburuză. Pluralul cum e? buburuze, se rimează cu buze. Buburuză, un cuvânt nostim, cine l-a inventat, trebuia să fi fost un om simpatic.
Ce cadou să-i fac Ellei? Ceva ce i-ar descrie caracterul, ceva să-o impresioneze, ceva să-i placă, ceva intim... Mă gândeam de câteva zile și aveam câteva idei, dar încă nu eram mulțumit.
Ea a apărut zâmbitoare, i-am observat fizionomia foarte elocventă a feței, zâmbetul a pierit instantaneu, pentru o clipă, ca apoi să reapară, radiant. Știam că e disperată, știam că lupta să nu-mi arate frica. Am tăcut mult amândoi. Privea în gol, nu era nimic de zis. Ne-am plimbat la braț. Ne țineam de mână, ca niște adolescenți. Ne-am hotărât să mergem la film. Am cumpărat bilete, ne-am așezat în sala de cinema pentru câteva minute. Ea a dorit să iasă din nou la aer, se asfixia, așa că am ieșit din nou, am cerut banii înapoi, și am început să ne plimbăm din nou. A doua zi va trebui să plece, îmi spuse. Am intrat în panică, fiindcă pentru un cadou era deja prea târziu, nu am reușit să găsesc nimic. Ce poveste tragică. Ea mă iubea. Eu trăiam tragedia vieții mele. Găsisem iubirea, iar viața ne despărțea. Trebuia să-i promit, că o vizitez. În China! Îmi venea să-mi trag palme și pumni.
Ne-am despărțit abrupt, pe stradă, tensiunea devenise insuportabilă.
De mult timp mă îndeletniceam cu lucruri, din punctul meu de vedere, importante, cum ar fi, găsirea celei mai reușite interpretări a „Șeherezadei” de Rimsky-Korsakow. Mă obstinam să găsesc o interpretare, nu care poseda o critică bună, ci care m-ar fi satisfăcut. Printre altele aveam interpretarea lui Kirill Kondrashin, a lui Riccardo Muti și a lui Lorin Maazel, cea din urmă fiindu-mi cel mai mult pe plac. Interpretarea nu era nici prea grăbită, nici prea stridentă, ci puteam spune perfectă.
Dar nu devenisem un meloman, ci mai degrabă ajunsesem să iubesc toată muzica, ieri seară ascultam a nu știu a câta oară „Ciuleandra” a Mariei Tănase. Ascultam muzică și citeam pe Hemingway. Dar nu mă mai puteam apuca de nimic, nu mai aveam chef de nimic. Despărțirea mă paraliza. Știam că va veni, dar am ignorat realitatea până în ultimul moment. Îmi jurasem să nu mai sufăr, și acum sufeream din nou, simțeam că îmi pierd mințile. Era ca și cum Providența își bătea joc de noi. China? Încercase să-o facă să-și schimbe planul, dar ea era ferm convinsă, că acest pas îi va fi de folos carierei. N-a fost găsit nici-un compromis. Ea trebuia să-și continue viața, pur și simplu. Nu era nimic de explicat, de lămurit, de contestat, ea își iubea independența, iar renunțarea la acest post ar fi însemnat a renunța la tot. De aceea trebuia sacrificată iubirea, nu, nu iubirea, ci apropierea, iubirea era!
Câteva zile mai târziu am primit un email din Wuxi. Ea era bine, și-a preluat funcția, totul continua de minune. Disperarea-mi devenea ridicolă și trivială. Deziluzie. Recapitulare.
Femeia devenise astfel pentru mine complet ființa în permanentă mișcare, „pasărea în spațiu” a lui Brăncuși, eu nu apucasem să o văd în repaos, lângă mine, liniștită, mulțumită, fericită, ci prinsesem numai momente, sentimente fugare, imagini care se risipeau în memorie, momentele fotografice, impresioniste, dureau, încât nu mai puteam să le privesc, era de-ajuns să citesc despre destinele nefericite ale unor personalități, a lui Byron, Keats sau de Musset pentru a mă intrista de moarte.
Prea mult mi-a plăcut de Musset, prea mult am admirat pe romantici, prea mult am fost îngrozit de realiști, m-am lăsat influențat de simboliști. M-am împotmolit la post-impresioniști, mai ales Van Gogh, prea mult mi s-a părut logic sfârșitul acestuia, prea mult am vrut să mă identific cu geniul nefericit și deziluzionat, neînțeles și respins de societate. M-am forțat la creație de tablouri surrealiste, să-mi împing sufletul la granițele disperării existențialiste, cu toate că nu era cazul, am creat iluzia unui artist, care nu va avea succes în viață, fiindcă eram convins, că nu i-am înțeles secretul. Speram să depășesc durerea creată de emoții și să mă întorc în singurătatea rece, binecuvântată a rațiunii. Reveneam la templul Atenei, pe care îl găseam acum în ruine. Au rămas doar bucăți de coloane, bucăți de marmură, natura recucerise civilizația, buruieni, arbuști au invadat ruina. Pe o coloană, cea mai înaltă, cucerită de iederă, poposi o cucuvea, pasărea zeiței, care în lipsa stăpânei se sălbăticise, se ocupa cu vânătoarea de șoareci, de rozătoare dăunătoare, măcar atât.
Întrezăresc o apariție mitică: un centaur rănit, se retrăgea spre templu, în soarele crepuscular, panoplia de bronz lucește sub razele de soare, sfidând parcă vizibila înfrângere a marelui soldat, care parcă cu o ultimă sforțare își caută și el azil în templul părăsit. Cu privirea în pământ el nu vede că templul e de fapt o ruină, mi-e milă să-i văd dezamăgirea. Praful ridicat de mersul lui domol se lasă repede la pământ. Ajungând în dreptul intrării, el îngenunchează, necutezând să ridice privirea. Mândria și-o pierduse în luptă, în privire nu observ decât infinită umilință și slăbiciune. Se roagă cu o voce stinsă. Rănile îi sângerează, sunt încă proaspete, tot corpul îi este o rană. Dușmanii lui se apropie, deci lupta nu s-a sfârșit! Ce naiv sunt, lupta se sfârșește abia prin moarte. Zgomotele celor ce se apropie îl fac să tresară, întoarce capul în direcția lor, apoi pășește în templu. Copitele sale răsună puternic pe marmura crăpată. Se oprește, se întoarce și își pregătește arcul pentru bătălia din urmă. Va pieri luptând. Dușmanii au ajuns, au înconjurat perimetrul descris de ruina templului și amenințau victima înfuriată. Nimeni nu îndrăznea să pășească în templu, ci aruncau sulițe și săgeți spre centaurul încercuit. Sunt sigur că va muri, fiindcă altă ieșire nu vedeam!
Poate în ultimul moment al suferinței, dacă se poate spune, apăru din văzduh zeița Atena, să-și apere soldatul, cu suflul puternic al magiei ea împrăștie pe dușmani, încât de la un moment la altul revine liniștea, apoi, cu vârful suliței atinge fruntea centaurului muribund și-i redă viață, toate rănile se cicatrizează, el prinde puteri și îngenunchiază din nou în fața puternicei zeițe, fosta lui adversară, cea care l-a împiedicat odată să intre în grădina paradisului florentin, acum ea dimpotrivă îl strânge la piept cu dragoste așa încăt ființele lor se contopesc și dispar într-o conciliere divină. Peisajul fermecat se reintegrează în natură. Bufnița e pașnică, închide ochii și adoarme. Vântul adie căldicel. Conflictul s-a dizolvat, în bine.

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!