Mihai o întâlnise pe Ella întâmplător - trecuseră între timp ani. De fapt ea îl zărise din autobuz. Îl recunoscuse după statură, după mers. Mihai mergea pe jos, agale, ca și cum nu ar fia avut nici cea mai mică grijă, prin centru, printre lume, același, la fel de singuratic și îngândurat. Ella, privindu-l, se înduioșă, încăât i se umeziră ochii. Știa că Mihai nu are probleme ca ale ei, ci era cufundat în cine știe ce filozofie sau idee năstrușnică și idealistă, niciodată bună de-a fi pusă în pracitcă. Brusc se hotărî să-i vorbească, de aceea așteptă ca autobuzul să trecă prin dreptul lui, ca să-i facă un semn. Bătu cu putere în fereastră până când el întoarse capul! La rândul său, Mihai nu avusese nevoie de nici-un semn și din cauza forfotei nu auzise bătăile în geamul de autobuz, fiindcă el îndreptă instinctiv privirea spre ea, firesc, ca și cum ar fi știut, că ea e acolo. Ella îi zâmbi cu o bucurie nesfârșită, el îi zâmbi trist. Ea îi făcu semn: Cobor la stația următoare – vino! Ea văzu că el înțelese și că grăbește pasul, strecurându-se cu ușurință prin acea masă de oameni.
Au ajuns din nou față în față: nu era nevoie de cuvinte. Ea se bucură sincer, să-l vadă, el era sceptic. Știa de viața ei complicată!
-Nu te-ai schibat deloc, constată ea. Arăți bine!
El își pipăi abdomenul, în semn de: nu trebuie să exagerezi!
-Ah, aia nu e nimic, continuă ea veselă. Chiar îți stă bine. Și părul cărunt pe la tâmple, zise ea și îi mângăie părul. Serios!
La rândul său, Mihai o studia: Nu avea nici cel mai mic rid – exagera – da, era puțin mai maturizată, chipul ei frumos, căpătase o frumusețe împlinită – un chip final! Mihai era impresionat, Ella devenise o operă desăvârșită. Doar că respirația nu i se tăiase ca și în alte dăți. Mihai încă continua să tacă. Totul se petrecea în el.
-Cum îți merge, te descurci? întrebă ea.
-Da, sunt pe același post, am mai multă experiență... totul se desfășoară normal, răspunse Mihai. În timpul liber citesc, mă plimb, mă duc în concediu – ca toată lumea. Nimic deosebit. Tu?
-Ah, eu tot așa, mă ști, cu problemele mele. Îmi caut iarăși servici. Tocmai vin din China, spuse ea plină de mister. Dar am găsit ceva... în provincie, spuse ea nesigură. Săpămâna ce vine am...
-Dacă vrei, te însoțesc, zise el, reacționând patern la semnalele ei premeditate...
-Da, dacă nu-ț stric planurile, m-aș bucura, zise ea ascunzându-și bucuria. Mihai reacționase întocmai.
El înțelese că, situația ei se schimbase din nou, radical, că nu o ducea bine deloc și poate într-adevăr avea nevoie de un sprijin moral, cât de mic.
-Da, zise ea. Citea pe fața lui Mihai toate aceste gândur. Cred că ai ghicit deja. Sunt despărțită.
-Ce s-a întâmplat? Păreați perechia model, zise Mihai, care se lupta să nu o ironizeze.
Ea îl mustră cu ochii:
-Din păcate, nu. L-am părăsit.
-Dar de ce?
-A fost un prost, zise ea, dorind să încheie discuția.
-Cum adică prost, insistă el.
-Adică prost. Un prost! Hai, să mergem, zise ea. Îți povestesc eu altădată, zise întorcându-se să plece, să evite continuarea...
-Și copiii? mai întrebă el aproape acuzator.
Ea întoarse brusc capul spre el furioasă, distrusă:
-Copii sunt la el.
-Dar...
-Încetează odată, să mă mai chinui, îl întrerupse ea grav. Apoi mai calmă: Nu mă obliga să mă gândesc la asta acum.
Mihai nu era un sadic, așa că termină cu interogarea.

Seara a venit deja și, în capul lui, rotițele se învârteau la maxim. O aștepta ca pe o împlinire. S-au întâlnit la locul, unde s-au înțeles. Ea era cordială, dar distantă, ca și cum între ei ar fi fost doar o relație colegială. El ar fi vrut să-o ia-n brațe, să o strângă, abia se stăpânea, să nu iasă din consensul acesta de ambilitate convențională. La naiba cu morala! A prins-o de mână. Ea și-a retras-o îndată, mustrându-l. A luat-o apoi, resemnat, convențional, (dacă ea așa vrea), de braț, un gest la care ea nu s-a mai împotrivit.
Au mers tăcuți o vreme, fără nici-o direcție. Ea se plictisea.
-Și nu povestești nimic? rupse ea tăcerea, cu puțină iritare în ton.
-Păi, ce să zic, zise el visător.
-Cu ce te-ocupi zilele astea, apoi adăugă repede: În afară de servici!
El își căută gândurile. Dar nu găsise altceva mai bun, decât literatura, cu care se ocupa, de fapt, tot timpul.
-Uite, citesc o carte, zise el nefericit, fiindcă nu a găsit ceva mai cu însemnătate.
-Ce carte?
-O am de mult în bibliotecă. Și acum câteva zile m-am hotărât s-o încep: „Craii de Curtea Veche”, de Mateiu Caragiale.
Ea nu prea era entuziasmată de cărți vechi cu întâmplări trecute, ci era axată pe prezent, prezentul cu problemele actuale. Totuși, ca să nu-l supere, mai spuse:
-Și ce impresie ai? Þi-a rămas ceva în minte, ceva important? Ai tras vreo concluzie?
-Mă ironizezi? întrebă el intrigat de tonul ei.
-A, nu, deloc. Deci?
El simțise, că ea vrea să termine subiectul, așa că îi răspunse:
-Da, mi-a rămas în minte o frază: „degeaba se face numai rău, bine sau măcar plăcere niciodată”.
Ea rămase îngândurată.
-Și tu ce crezi? întrebă ea, aparent dezinteresată.
-Eu zic, că are dreptate.
-Voi bărbații, zise ea zeflemitor.
El tăcu. Nu-i plăcea să fie băgat în aceeași oală cu toată lumea. Dar nu vroia să strice seara printr-o discuție inutilă. Au mers din nou tăcuți o vreme, până când ea s-a desprins brusc de el și i-a fugit în față, obligându-l să se oprească.
-Mihai, strigă ea strălucind, hai la un restaurant. La X.
El se strâmbă involuntar, fiincă fusese acolo și nu-i plăcuse locul. Era întotdeauna lume multă și gălăgie.
-Nu-mi place acolo, zise el prin urmare.
-Fă-mi mie pe plac, se rugă ea. Nu fi egoist. Vreau să beau bere ca și bărbații!
La care el se veseli. Ar fi curios să-o vadă și pe asta.
-Bun.
Ea se bucură și-l luă de braț obligându-l acum să se grăbească.
-Mi-e frig, se scuză ea.
Și lui îi era frig, fiindcă era frig și era abia decembrie. Cine știe cât o să mai dureze frigul ăsta. Berăria era arhiplină, dar au găsit totuși o masă, într-un colț mai îndepărtat. Berăria era împărțită în mai multe săli. Ei au nimerit lângă o masă lungă complet ocupată cu oaspeți care se întâlneau acolo regulat, femei și bărbăți, care au tras cu coada ochiului la noii veniți, străini prin partea locului. Ea s-a așezat pe banca de la perete, o bancă lungă, care mergea de-a lungul întregului perete. El s-a așezat pe scaun, în dreapta ei. Aburii de mâncare, fumul țigărilor, mirosul de bere și gălăgia au făcut să uite frigul de afară. Amândoi comandară câte o halbă de bere. Atunci ea a început să-i povestească din problemele ei, din viața ei. El asculta atent, dorind din când în când câte o explicație. După câteva înghițituri de bere ea se aprinsese la față și schimbă subiectul; a început să-i facă complimente, s-a apropiat puțin, i-a căutat cu mâinile mâinile lui, corpul lui, era fericită și tristă, vioaie și disperată, încât el cu greu reușea să rămână pe urmele gândurilor și emoțiilor ei, pe un montagne russe de sentimente contradictorii: ea se găsea scundă, sau neînsemnată, urâtă (glumește desigur, gândea el uluit), avea ghinion în dragoste și în viață, dar pe de altă parte avea un studiu terminat, un servici bun... (Parcă zicea că nu are servici, se dumiri el). Mihai încerca să o consoleze, deși nu se pricepea ce să-i spună, mai ales, că, de exemplu, el o vedea frumoasă. Ea nu se sătura să-l asculte, și era cochetă întrebănd mereu: Chiar sunt frumoasă? El căuta apoi fraze sincere, dar se pierdea în platitudini și se enerva de tâmpenia și neelocvența lui. Așa că mai bine tăcea decât să mai zică vreo prostie. Ea însă aștepta ca el să vorbească, să-o sfătuiască, să-i încălzească sufletul cu orice, chiar și cu clișeuri. Ah, Flaubert!
Ea nu luă în seamă încurcătura lui și veni lângă el, lipindu-se de el, punându-și capul pe pieptul lui și cu o mână, pe care i-o trecuse pe la spate, îl ținea acum strâns, ca și cum vroia, nu numai să-i simtă puterea, ci ar fi vrut să și-o însușească. El încă nedumerit de gestul ei, îi ridică tandru, cu un deget, bărbia și o sărută pe gură intens, însetat. Era primul lor sărut, după decenii. Ea întoarse capul serioasă și-l privi încruntată:
-De ce ai făcut asta? Cine ți-a dat voie? întrebă ea cu aer de vestală.
-Am crezut că trebuie, zise el, încercând să-și ascundă nesiguranța pentru acea nesăbuință, acel sacrilegiu! Riscase. Va pierde? Va câștiga?
-Să nu mai faci, zise ea și își puse tacticos capul înapoi pe pieptul lui.
El nu luă seama la amenințarea ei și nici nu vroia să accepte un refuz, fiindcă o dorea. Dar nu mai încercă nimic. Ca apoi să fie ea aceea, care ridică capul spre el și așteptă să fie sărutată.
Apoi urmară multe sărutări. Lumea îi privea dojenitor. O femeie la vreo șaizeci de ani părea foarte indignată. Ei nu se sinchiseau de mutrele lor. Dar Ella se ridică și se așeză față în față cu el, luându-i mâinile între ale ei. Acestea sunt mânuțe de copil, gândi el. Ea deveni serioasă și părea că e pe punctul de a plănge. Îi povesti, că își va pierde serviciul, chiar acei colegi pe care și el îi cunoscuse nu o suportau, credea că e mobbing, că femeile frumoase o duc rău peste tot. Ea încerca încă să-și explice, ce nu funcționase cum trebuie, să-i explice lui, aștepta ca el să-i explice, ce nu funcționase bine.
Adevărul era că el nu se așteptase la o astfel de întorsătură a situației, nu era pregătit să vorbească, să-i fie ei de vreun ajutor. El își dorea simplificarea problemelor sale și nu încărcarea cu noi probleme. Era sătul de probleme. Putea să-i răspundă în doi peri, să se folosească de alte platitudini, dar nu vroia să fie nesincer. Ar fi fost teatral și totul s-ar fi schimbat într-o farsă de prost gust. Să înceapă cu filosofia, ar fi părut ridicol: „toată viața înseamnă a rezolva probleme” a spus Karl Popper. Se simțea deja ridicol, numai prin faptul că, îi zburase gândul la Popper. Dar era dezamăgit, iritat, îi mergeau pe nervi toate aceste probleme. Ea observă pe fața lui această iritare și tăcu.
El o conduse apoi acasă. Pe drum se sărutară mereu, până ajunseră la locuința ei. El încă mai insista, mai dorea sărutări, dar ea îi spuse în glumă sau poate nu:
-Știu ce vrei!
El însuși nu era sigur, dacă știa ce vroia. Cel mai bine era să plece. Să scape de noi probleme, de noi greutăți, de noi sarcini. Ea îl strânse pe neașteptate în brațe apoi îi prinse capul cu amândouă mâinile și îl sărută îndelung, aprig, aproape cu disperare.
Se despărțiră.

Au început să se întâlnească des, discutau ca niște prieteni vechi, o relație, unde el intrase de la început în rolul de îndrumător, de răbdător auditor la monologuri lungi, interminabile... Au fost împreună la cinema, o singură dată, dar și atunci Ella fusese jumătate din film absentă, gândurile ei se roteau mereu în jurul nereușitei, nenorocului, care se lipise scai de ea, își ura nenorocul, ura de fapt pe toată lumea, iar el era obligat de a fi martorul condamnat la inactivitate în fața unui dezastru dinainte știut. S-au plimbat mult și des, prin parcuri, pe malul lacurilor, ea fiind mereu prost dispusă, tăcută, posacă sau toate la un loc, cumva găsie în el un ventil , prin care se putea destinde, el era preotul taciturn al mărturisirilor și spovedaniilor ei multiple, până în ziua când ea primise vestea, că va fii acceptată la o companie mare, în provincie... Ella se schimbase brusc: pulsa de viață, transformare intensă, încât el era copleșit de acea ființă, necunoscută, aproape sălbatică ș atât de fericită...
Ella l-a invitat, spontan, la masă. El a acceptat, mai mult din curiozitate. Nu a fost niciodată la ea. Așa că această invitație îl surprinse. Nu și-o inchipuise deloc pe Ella acasă, normală, să zicem, lejeră, nemachiată...
Ella pregătise niște pateuri. El a adus un vin roșu, grand cru...
-Delicioase, zise el.
-Mulțumesc. Și, îți place de mine gospodină?
-Da, zise el uluit și entuziasmat.
Apoi s-au șezat pe o canapea la televizor, Ella aduse două cești de cafea. Ea era bine dispusă, și vroia să discute, el, ca întotdeuna, o asculta. Apoi ea se ridică de pe scaun și părăsi camera.
-Vin imediat, zise ea din ușă. Du-
În surdină mergea radio. Tocmai se transmitea „Maniac” de Michael Sembello, din filmul clasic „Flashdance”, un hit pentru eternitate... Mihai era în culmea fericirii și desfătării.
Ella apăru din nou cu un album de fotografii și se așeză lângă el, deschizând albumul pe genunchii lui. Atunci începu să-i povestească... Erau fotografii alb negru, un jurnal fotografic început încă dinaintea vârstei în care faci primii pași, Ella continua să-i povestească pe-ndelete viața ei, Mihai gândea doar, de ce nu era și el în acele fotografii, de ce viața lui se întâmplase în alt univers, și nu în acesta, al ei? Avea și el același tip de fotografii, alb negru, îmbrăcat în aceeași uniformă, ca și băiețeii din fotografiile ei, doar că el lipsea. Nu-i trecuse deloc prin cap, că ea ar fi trebuit să fi existat în universul său. Ea era prea ocupată să continue cu firul povestirii, pentru ca să-i ghicească gândurile, poate le știa deja...
-Am fi putut fi împreună, zise el, mereu...
-Da, zise ea... Apoi continuă:
-Viața mea e după cum vezi așa de normală. Tare-aș fi vrut să fi fost o parte din viața ta...
Mihai, surprins, ar fi vrut să creadă, că e bine...