„Nu, Roger, mie nu mi-a lipsit niciodată cineva cu care să fac dragoste, însă marea lipsă a vieții mele a fost cineva cu care să visez.”. I-o spusese pilotului înainte de aterizarea pe aeroportul Galeao din Rio de Janeiro. Roger era genul de bărbat ferm convins că omenirea nu poate supraviețui fără el, și mai ales jumătatea feminină a omenirii. Frumos, ce-i drept, dar de o frumusețe prea evidentă, prea săritoare în ochi, pe care parcă și-o afișa ca pe un trofeu. Dacă doar l-ai fi privit, ar fi fost spre câștigul său, dar imediat ce deschidea gura și începea să se laude, te lipseai de o așa frumusețe. Nu-i plăcuseră niciodată înfumurații, oricâte alte calități ar fi avut în rest. Reușise totuși să păstreze cu el o relație bună, era mult mai avantajos, fiind șefă de cabină și trebuind să colaboreze desăvârșit pe timpul zborului, spre folosul tuturor; însă relația se menținuse în termeni strict colegiali, ceea ce pe Don Juan-ul plin de el îl scotea din sărite. Nu erau multe însoțitoarele de zbor care îi rezistaseră. Unele chiar îi făcuseră ele avansuri. Așa că îi era greu să priceapă de ce Luana ieșea din rândul admiratoarelor picate pe spate ca muștele în borcanul cu miere. „Uite, d-aia! Fiindcă în borcanul tău, nu-i miere, ci oțet, fraiere!” Îi aruncase, otrăvit, după a n-a tentativă de-a o convinge să se deplaseze la noapte în camera lui: „Ești o proastă! Habar n-ai ce pierzi! În plus, nu prea văd cu cine ți-ai putea petrece noaptea; copilotul e gay, iar boșorogii ăștia umflați, gata să-mi dărâme avionul cu greutatea lor – mai mult la propriu decât la figurat – nu cred să te tenteze vreunul. Te porți de parcă zici că bărbații cu care să merite să faci dragoste ar fi pe toate drumurile!” Îi dăduse și ea replica, mai mult ca să spună ceva, convinsă că nu l-a dat gata, apoi îl lăsă bombănind, în timp ce începuse manevrele de aterizare, și merse să se ocupe de pasageri.
„Boșorogii ăia umflați”, mereu alții, erau, până la urmă, singurele persoane din viața ei care, fie și numai pe o perioadă scurtă, aveau nevoie de ea. Unii erau de-a dreptul neputincioși, cu toată bogăția și gomoșenia lor. Când îi apuca răul de avion sau teama de înălțime, ori erau stăpâniți de fobia apei, având obsesia că se vor prăbuși deasupra oceanului, deveneau, din persoanele importante care erau, niște copii ce se agățau de ea ca de ultimul colac de salvare. Trebuia să le vorbească, să-i liniștească, să-i încredințeze a suta oară că nu se vor prăbuși, iar de se va întâmpla asta, procedurile sunt foarte bine puse la punct, astfel încât șansele de supraviețurie sunt maxime etc. Uneori era nevoită să-i mintă chiar ca pe copii cu Moș Crăciun. Ca atunci când domnul în vârstă, cu papion, care îi spusese că e violonist, o întrebase dacă știe să înoate.
- Bineînțeles, răspunsese. E una dintre condițiile la angajare. Se dă probă.
- Dar câți metri puteți înota?
- Domnule, n-am un răspuns exact, însă vă asigur că mă antrenez des, ori de câte ori am ocazia. Înot, alerg, merg la fitness, desigur în măsura în care îmi permite timpul. Dar am o condiție fizică excelentă.
- Și ați putea, de exemplu, dacă picăm în apă, să mă salvați?
- Desigur. Dacă nu te duci la fund, până dau de tine, îi venise să adauge.
- Dar dacă ați avea de ales între a salva un copil și un bătrân, pe care l-ați prefera?
- Copilul, desigur.
- Vedeți, am să mor. Și vioara mea nu se va mai auzi niciodată!
- Pagubă-n ciuperci!, îi stătuse iar pe buze. Dar, în loc de asta, adăugase cu zâmbetul profesional care se voia liniștitor: Domnule, n-o să muriți! Nu la cursa aceasta. Liniștiți-vă! Vă rog să recitiți instrucțiunile de salvare în caz de accident. Repetați-le bine, că vin să v-ascult!
Maimuțoi obositori! Convinși că lumea nu poate respira fără vioara lor, fără afacerea lor, fără... Culmea e că, după ce se vedeau „cu sacii în căruță”, adică cu picioarele pe sol, deveneau din nou aroganți și stăpâni pe ei, comportându-se de parcă niciodată nu le fusese frică nici de înălțime, nici de apă, nici de moarte. Desigur, nu toți erau așa. Dar pe ea ăștia o înnebuneau, cu ei avea de furcă.
Nici măcar acum, pe celebra și luxoasa plajă Copacabana, nu putea scăpa de obsesia lor. Venise aici să se relaxeze, atât cât îi mai rămânea până la zborul de întoarcere. Cu o seară înainte, picase, ca niciodată, îmbrăcată, cu fața în jos pe pat și dormise ore în șir fără să se întoarcă. Îi venea să râdă la gândul că ar fi putut accepta invitația pilotului, întrebându-se ce-ar fi făcut cu ea. Nu-i vorbă, și el trebuie să fi fost la fel de obosit. După 30 de ore de zbor, nu-ți mai arde nici să te speli, darămite să mai „prestezi” la înălțime. Desigur, în îngâmfarea lui de Superman, n-ar fi acceptat asta nici în ruptul capului.
Totuși, uneori se întreba cum ar fi cu Roger în pat. Oricât încerca să-și alunge imaginea, îi revenea obsedant zâmbetul lui fermecător, mustața doar ca o umbră deasupra buzelor senzuale, brațele păroase și ferme și alura lui sportivă, aproape fără cusur. Până la urmă ce-i atât de rău în faptul că-și cunoaște calitățile și e mândru de ele? Apoi, cred că în ciuda acestui defect, e genul care știe să se poarte cu o femeie, masculii ăștia alfa dețin cheile multor uși. Ce-ar fi... Poate că îl refuzase și pentru că regulile o cereau. Dar cine stă în loc de reguli? În ciuda interdicției, această regulă era mereu încălcată și, de când e lumea și pământul, piloții se însoțesc cu... însoțitoarele. Până la urmă, așa e și normal. Și unii și alții au genul de viață care nu le prea permite stabilitate, viața de familie cu cineva „așezat” ar fi un dezastru, și atunci...
O apucă un sentiment ciudat pe plaja forfotind de lume, în care ea se însoțea doar cu propriile-i gânduri. Ca și cum te-ai afla singur în mijlocul oceanului. Atâta lume, iar tu lângă nimeni. Gata, s-a hotărât! Va merge în camera lui Roger și va face ceea ce trebuia să facă de mult. De câți ani o curta? Să tot fie vreo cinci... Își îndreptă trupul, decisă să plece și să ia taurul de coarne. Mă rog, de ce s-o nimeri. Incredibil! Dar ăla cine-i, nu-i el? Ba da! Și maimuța blondă de alături nu-i Clara, colega lor, cealaltă stewardesă? Dar cum de sunt împreună? Flutură mâna spre ei, o văzură și veniră să o salute. Clara îi băgă sub nas un inel cu piatră imensă anunțând-o că s-a logodit cu Roger. Când au avut ăștia timp să se și logodească? În timp ce eu dormeam ca valiza, desigur. Dar e nedrept! Eu tocmai voiam... Roger zâmbea cu superioritate. Nemernicul era mai frumos ca oricând. O anunță că de la următorul zbor, Clara va fi șefă de cabină, așadar ea îi va deveni subalternă Clarei. Ce mai conta? Acum gândul ei se blocase pe bărbatul care-i stătea în față, arătându-și goliciunea în toată splendoarea, și o încerca regretul că, în cei cinci ani de insistențe ale lui, nici măcar nu încercase o dată senzația de a i se afla în brațe. Simțea o durere în capul pieptului, așa cum o încerca atunci când era ori prea obosită, ori prea supărată.
Se ridică fără o vorbă și se duse să se arunce în apa incredibil de albastră a Atlanticului. Înotă până când i se goliră mintea și simțurile de bărbatul pe care îl pierduse cu cinci minute înainte de a-l avea.