Ce aș mai putea să îți spun acum, dragul meu, când sunt atât de departe de Yuè-juin-ul acela verde și umed, când, cuprinzându-mi din nou genunchii, ți-ai ascuns pentru ultima oară chipul la mine în brațe? Nu știam atunci nimic despre tine. Nu știam cum te rogi tu. Nu știam că bătăile de inimă ale timpului se ofilesc pe măsură ce dragostea este ascunsă sub obroc. Fiul nostru a început să se joace cu pietricele. Știi ce mi-a spus într-o zi? „Rachaela, dacă aduni pietre cerului, lui tata i se vor deschide porțile…” Apoi a tăcut. Nu am știut ce să îi răspund atunci, acum știu, fiul tău avea, ca mai mereu, dreptate.

Îți seamănă. Are ochii tăi căprui. Părul tău fin. Delicatețea ta. Dacă îi privesc mânuțele bucălate, mă podidește de fiecare dată plânsul. Nu aș putea explica de ce. De fapt, îmi vine mult prea greu să îți scriu toate acestea acum. Odată îmi cuprindeai pântecul cu amândouă mâinile, „O să avem un băiețel cu piciorușele de chihlimbar”, îmi spuneai, iar eu râdeam, și nu ți-aș fi răspuns atunci nimic. Și totuși, gândurile mele se făceau atunci ambră și călătoreau pe deasupra mării, eram o scoică și eu, și, în pântecul meu, două piciorușe de chihlimbar smotoceau deja universul. Acum știu. Încă nenăscut, ar fi zâmbit atunci micuțul, în epopeea lui călduță, ascultându-ne, printre altele.

Era ultima zi de Yuè-juin. Și nu știam atunci nimic. Despre marile plecări. Despre marile treceri. Ești atât de departe încât, orice pas aș face, îți deslușesc din nou pasul, în noaptea cea de 1000 de ani. Și oriunde aș arunca boabele de orez, ar răsări din ele viața chiar lângă palmele tale. Ești atât de departe, încât te găsesc pretutindeni. Dacă scriu toate acestea acum, e pentru că sufletul tău le cunoaște pe toate deja, și știu, cu siguranță de mult le visează.

„În pântecul meu călătorește o stea.” Însă nu am spus atunci nimic, te-am lăsat să te îndepărtezi. Și ai plecat. „Îți seamănă mult.” Însă tu călătoreai deja către lună, pe afară răsăriseră stelele, era deja seară, ultima oră de Yuè-juin.

„Rachaela, de ce plângi când culegi pietricele?”, mă întreabă acel ce îți seamănă. „Plâng pentru piciorușele tale”, îi spun. Și el tace. Nu spune nimic. El are piciorușele de chihlimbar, ca și tine.