Muhammadia este un oraș cu totul nou, construit pe locul unui fost sat de pescari, motiv pentru care constituie una dintre puținele localități marocane unde nu se găsește așa-numita Madina al Qadima. Situat pe autostrada care leagă Casablanca de Rabat, Muhammadia s-a dezvoltat atât ca oraș industrial, cât și turistic. Motivul principal pentru care parcurgeam 30 de kilometri pentru a veni la plaja din Muhammadia consta în faptul că apa din golf era mai caldă cu câteva grade decât aceea a oceanului Atlantic de pe celelalte plaje de lângă Casablanca, unde se făcea mult simțită influența curentului rece al Canarelor. O altă cauză a preferinței mele pentru acel loc se referea la plăcerea pe care o aveam de a privi vapoarele ancorate în port, aflate aproape de plajă.
Într-o sâmbătă dimineață de iulie mă aflam pe plaja din Muhammadia, la adăpostul unei umbrele - proprietate personală, pe care o consideram un accesoriu obligatoriu de protecție contra soarelui torid de la paralela 34. În spatele meu se găsea hotelul Samir de patru stele, iar în fața mea se deschidea perspectiva golfului. În stânga, lângă un promontoriu stâncos puteam observa vapoarele ancorate în port. Departe, în larg, un skijet desena linii albe pe albastrul oceanului. Lângă mine o mulțime de oameni de toate vârstele se agitau cu grijă să nu se frigă prea tare la tălpi în nisipul încins. Aerul era încărcat de miresme diferite, printre care dominau cele de alge putrezite, de loțiune contra radiației solare și de carne pusă pe grătar. La un moment dat, în vecinătate mea s-a așezat "tabiba" (n.a. doctorița) Badina (n.a. Corpolenta), pe care o cunoșteam de la cabinetul medical al Institutului Industrial Superior din Casablanca. A întins prosopul pe nisip, a instalat umbrela de soare, dar... a rămas îmbrăcată cum a venit, într-o bluză înflorată cu mâneci scurte și o pereche de pantaloni lungi, ambele confecționate din mătase naturală. Știam că "tabiba" era văduvă, fără copii și foarte credincioasă. Avea aproximativ 40 de ani, dar arăta mai tânără. Pielea ei maroniu-gălbuie părea gata bronzată. Părul negru tăiat scurt, cu breton, lăsa vederii un gât subțire, care contrasta puternic cu masivitatea corpului, dând impresia unui cap de pasăre cu gât golaș. Din vorbă în vorbă am aflat că "tabiba" era în curs de recuperare a unei zile de post din cele 30 ale lunii ramadan.
- Ce înseamnă postul din ramadan? am dorit eu să mă lămuresc.
- În Coran este scris că în ramadan nu este permis să mănânci și să bei atât timp cât "se distinge firul alb de firul negru", adică din zori până la apusul soarelui.
- Este posibil să se recupereze zilele de post din luna ramadan în alte luni ale anului? am întrebat eu mirat.
- Desigur. De exemplu, eu am făcut un stagiu de pregătire în Franța timp de o săptămână chiar în luna ramadan. Acolo am mâncat și am băut în timpul zilei cu ceilalți colegi veniți din alte țări. Nu am putut refuza serviciile oferite gratis de organizatorii francezi. Azi mi-am propus să recuperez ultima zi de post pe care o mai aveam de recuperat, mi-a explicat "tabiba".
- De ce nu rămâneți în costumul de baie? am avut eu o altă curiozitate.
-Deoarece femeile cu adevărat credicioase nu își expun trupul vederii străinilor, a fost răspunsul ei însoțit de o ridicare de umăr.
...După un timp am continuat discuția în ocean, a cărei suprafață era agitată doar de mișcările oamenilor care se scăldau. "Tabiba" intrase în apă până deasupra genunchilor, iar eu până la gât. În larg, skijetul bâzâia ca un bondar.
- Nu știți să înotați? am întrebat-o eu provocator.
- Chiar nu ați auzit de existența trompei lui Eustache ? mi-a răspuns printr-o întrebare "tabiba", săgetându-mă mustrător pe sub breton cu ochii ei negri-maronii, timp în care un val apărut ca din senin i-a udat pantalonii până la brâu, lipind de piele pânza subțire de mătase și scoțând în relief singurul element de lenjerie existent în zona respectivă a corpului, care mi s-a părut confecționat cu multă economie de material. Atunci mi-am dat seama că în ciuda masivității ei, "tabiba" nu era chiar așa de grasă, iar șoldurile ei late se racordau elegant cu mijlocul mult mai subțire.
- Ba da, am învățat la școală. Trompa... ăă... lui Eustache... ăă... este... ăă... am început eu să răspund lungind pauzele dintre cuvinte pentru a avea răgazul de aducere aminte, dar n-am apucat să termin ce aveam de spus pentru că "tabiba" , evident enervată de încetineala mea, mi-a luat vorba din gură:
- Trompa lui Eustache este un conduct membranos, care unește căsuța timpanului cu faringele, a rostit ea ritos, timp în care un alt val, mai înalt decât primul i-a udat bluza până la umeri, punând în evidență cele mai mici detalii de formă ale corpului ei. În acel moment am realizat cu uimire că sub bluză nu purta nici un element de lenjerie. Acum ați înțeles de ce eu mă feresc să mă îndepărtez prea mult de țărm? a continuat "tabiba" Badina cu întrebările.
- Mărturisesc sincer că nu văd legătura, i-am răspuns umilit, dar cu voce mai ridicată pentru a acoperi zgomotul produs de skijetul din spatele meu.
- Este foarte simplu! Dacă din întâmplare îmi intră apă într-o ureche, se poate întâmpla ca măcar o picătură să treacă prin trompa lui Eustache direct în faringe și apoi să o înghit fără voia mea. În acel moment pot declara că degeaba am ținut post toată ziua, pentru că nu se ia în considerare, a mai apucat "tabiba" să răspundă pentru că imediat un val înalt, provocat probabil de un viraj al skijetului, a acoperit-o complet. Înainte ca eu să schițez un gest de salvare, ea a ieșit la suprafața apei spunând cu un zâmbet trist: ziua de post pe care doream să o țin azi o voi recupera mâine.
- Dar timpanul nu separă conductul auditiv extern de urechea medie și evită astfel pătrunderea apei în faringe? am încercat eu să găsesc o soluție salvatoare într-un moment de raționament sclipitor.
- Da, este adevărat, însă eu am avut o otită netratată la timp, datorită căreia puroiul format mi-a perforat timpanul. Totuși nu îmi pare rău prea tare de întâmplarea cu valul deoarece sufeream cumplit de sete și de acum voi putea să beau apă.
- N-aveam cum să știu că ați suferit de otită, am mai apucat eu să spun, deoarece "tabiba" Badina a trecut înotând pe lângă mine cu mare ușurință și s-a făcut nevăzută în mulțimea oamenilor care riscau inconștienți să le intre apă de ocean în gât prin... trompa lui Eustache.