Voi scrie tot ce am gândit. Astăzi. Sub un copac. La marginea unei păduri.

(Îmi cer iertare de la început pentru cuvintele străine. Dar și ele tot ale mele sunt. Și ălea albe. Și ălea negre. Ceea ce curge mai jos este un text greu de digerat. La fel ca prima frază. Și pentru asta îmi cer iertare. Acesta sunt.)

Tot timpul ne gândim la Dumnezeu ca la infinit. Indiferent de credință, ideea de suprem este infinitul. (The speed of life, of light.) Dumnezeu sau ținta noastră supremă este plenitudinea. Prea plinul. Belșugul. Dar ceea ce vedem cu ochii este nothingness. Absența. Tăcerea. Depărtarea. Și ținta noastră supremă, finală este tot nothingness. Moartea.
Dar cum alegem această absență depinde de noi. Putem s-o alegem în bine, putem să o alegem în rău. Oglinda de jos este fiul lui Dumnezeu. Dar alegerea ne aparține. În asta constă libertatea omului. Iubirea Domnului îi aparține așa cum ne aparține iubirea pentru reflectarea noastră în oglindă. De asta îi zic oglindă. Este parte din el. Este El. Este ceea ce îi place și ceea ce nu îi place.
Întoarcerea la Dumnezeu nu este însă întoarcerea în plenitudinea vieții, în viteza ei redusă la linie. Ci în punct. În liniștea, în pacea creionului. Punctul. Nothingness. A box full of nothingness. De asta Dumnezeu este perceput ca bărbat. Nu are rădăcini. Cum are femeia. Pământul. Substanța. O, femeia.
Dar eu sunt nothingness. Câteodată. Slow down, my love, slow down. Câteodată nu.
Ceea ce vedem cu ochii contrazice ceea ce simțim. Ceea ce vedem este nothingness. De jur împrejur. Și nu putem contrazice ceea ce atingem cu oricare dintre simțuri. Este nenatural, raportat la ceea ce strigă, flutură în vânt ori viermuiește printre ape. Dar o facem în adânc. Din copilărie. Dar copilăria este cea mai pură credință, cel mai aproape moment în care am fost alături de Dumnezeu. Fiecare pas pe care îl depunem către viață, îl punem către un Dumnezeu personal, egoist. Departe de copilărie. Către un suprem al acesteia, unde se află tinerețea. Negarea tuturor. Abia când ne albește sufletul cădem în dăruire. În a fi ceea ce suntem meniți să fim. Oameni. Și atunci când ajungem la supremul aceteia, dăruirii, ajungem în Dumnezeu. Acolo se află alegerea. Fie sus, fie jos, în oglindă. Pe amândouă le vedem cu ochii. Și amândouă sunt nothingness. Singurătate. Izolare. Am cules o frunză bronzată de timpul cât a stat pe pământ. Departe de viața crengii. Am adulmecat-o. Am mângâiat-o ușor cu pulpa degetului. (Pe unde un ac îmi măsoară glucoza.) Dar oricât am încercat, oricât mi-am imaginat, tot afară am rămas. Pentru că nu pot să fiu ea, în ciuda mirosului, văzului, tactilului, timpanului etc. Oricât. Sunt înafară, și doar de acolo o pot percepe (pricepe). Ea pentru sine a însemnat cu totul altceva decât acest corp cu clorofilă transformată în altceva. Acum acel sine nu se mai află aici, ci în nothingness. Pace. Liniște. Aceasta este limita dintre. Mine. Tine.
Acel sine ce își dorește pacea este cel ce face alegerile în viață, învățând cum. Binele și răul sunt atât de relative. Nu uita, ceea ce simțim este contrazis de ceea ce avem în adânc. Copilărie. Fericirea liniștii. De aceea sunt ceea ce sunt. Eu am ales asta, dar în alt plan.
În jurul meu pădurea își cânta sufletele stratificat. Jos printre firele de iarba gândăcei și fluturi abia dezmorțiți la viață, în primele lor bătăi de inimă spre zbor. Deasupra o veveriță făcându-și de lucru, în timp o vulpe o pândește dintre crengi și frunze, în umbră. Peste o ciocnire și vorbire fluentă a frunzelor cu vântul și alte pârâuri. Printre și peste zbor de pene și cântec, durere. Peste aparent impasibili, norii frământați de sudoarea și respirațiile noastre cu diferite grade de iubire. Și durere. Teamă. Peste un strat de aparentă liniște aflată la limită. Coaja unui ou. Ce o ține încă lângă e vârtejul tuturor celor ce o respiră. Pământul noi îl mișcăm. Cu fiecare pas pe care îl depunem. Noi îl împingem de-a dura. În jurul soarelui, care vorbește o altă limbă. Dar tot a vieții. Pentru că și el are cordonul ombilical legat de o altă mișcare circulară. Deasupra altcineva, altceva. Fiecare se naște, hrănește și naște, hrănește la rându-i. Ceva real. Tangibil. Definit clar de privirea noastră.
În timp ce ținta rămâne tot nothingness. Dumnezeu. Iubirea. Cel ce se hrănește din noi și toate celea. Tăcerea. Iar limita sunt îngerii. Vârtejul ce-i hrăneste pe ei este viața. Ruperea este demonismul, distrugerea. Dar și aceste sunt puncte de vedere diferite. Oglinda, ține minte, tot tu ești. Diferă doar cum privești. Sunetul suprem nu se poate auzi decât tot cu ajutorul liniștii ce îl înconjoară.