„Îmi crapă capul. Parcă cineva mi-a băgat un tirbușon într-un ochi și înaintează în sus. Încerc să-mi pipăi fruntea, dar palmele nu ajung acolo. Și bărbia parcă mi se desface, îmi simt gingiile umflate. Dar cel mai rău mă dor genunchii. Nu știu, ceva de fier mă apasă pe rotule, strivindu-mi picioarele. Vreau să le îndoi, dar ori nu mă ascultă, ori n-au loc. Miroase a beci. Ba nu! A rădăcini, a pământ. Sau a lemn. Dacă nu aș clipi, aș spune că am ochii închiși, așa beznă e. De fapt, cu ei închiși, tot mai disting câteva pete. Și frigul ăsta... Scot limba, o învârt. Simt câteva fire de ceva sărat. Sau amărui. Încerc iar să ajung cu mâinile la cap. Nu știu de ce nu ajung – ori nu le pot mișca, ori... Dar dacă nu le pot mișca, de ce mă dor coatele? Și uite, le pot mișca: acum mă bat cu palma pe piept și aud poc, poc, poc. Simt în vârful degetelor ceva moale, sigur lucios. Și niște... da, niște hârtii. Și mai e ceva dur. Împing din tălpi, mă târăsc cu totul câțiva centimetri. În sfârșit! Am reușit să îndoi picioarele puțin. Nu mă mai taie așa tare frigul și parcă și tirbușonul a dispărut. Dacă n-aș mișca și nu aș auzi cum îmi foșnește respirația, aș spune că am surzit. Și dacă țin aerul în mine, aud clar cum curge sângele și inima cum bubuie, ca un baros de plumb. Adulmec aerul unsuros, măsor spațiul cu trupul, ridic capul, îl las să cadă, îmi duc mâna pe lângă corp, mângâi podeaua, o lovesc cu unghiile, apoi tavanul aflat la vreo douăzeci-treizeci de centimetri de nasul meu... și, pentru câteva clipe, nu mai aud nici măcar respirația, nici măcar sângele. Sunt un bolovan, un bolovan de simțuri făcute gheață de singurul gând care mă mai locuiește: ăștia m-au îngropat de viu!

Nu știu cât timp a trecut, dar respir mai greu. Nu știu nici măcar dacă mai e timp, dacă mai sunt sau ce dracu mai e. Singurul lucru pentru care mai încerc să gândesc e frica, frica asta care ba mă încălzește, ba mă răcește, ba amândouă deodată. Oi fi mort și asta e moartea. Dar nu mi-amintesc să fi murit. Și dacă-s mort, de ce îmi pot da seama că-s mort? Și de ce simt la fel ca înainte? Dar când e înainte? Poate-s mort de atâta timp, încât am uitat cum se simțea viața. Da, sigur sunt mort. Și atunci de ce mi-e teamă și de ce vreau să ies de aici? Și de ce am senzația că pot să aleg? Ce fel de moarte e asta de nu pot s-o deosebesc de viață? Uite, eu aleg să fiu viu. Și vreau să ies dracului de-aici. Dar cum? Poate reușesc să mă întorc pe o parte, să spunem că reușesc. Să spunem că mă țin degetele, unghiile și crucea asta pe care, acum, o deslușesc clar, după forme, să spunem asta. Sap în stânga sau în dreapta și dacă mi-ajunge aerul și nu-mi cade mână... Dar dacă nu-s într-o margine și dau de vreun mort? Și dacă mortul nici măcar putrezit nu-i? Nu! Trebuie săpat în sus. Dar cum trec de capac? Așa cum aș fi trecut și de scândura din lateral. Cum dracu de m-au băgat ăștia de-a viul în sicriu?! Poate ar fi mai bine să nu fac nimic, să aștept. Sau poate, agitându-mă, termin socoteala mai repede. În fond, mai rău de atât... Na, că de acum respir praf. Și, ia! Dacă fac liniște, parcă aud sunete străine. Aud pe naiba, am să crăp ca prostul aici, cu toate pregătirile făcute. Și bărbia asta mă omoară. Am gura umflată cât o prună. Ce mama... Deschid gura și pipăi gingiile. Simt lipsă. Mai pipăi o dată. Îmi lipsesc dinți. Doi. Ãia de aur. Fix ăia. Nenorociții ăștia mi-au furat dinții! Cioclii dracului, borâți nenorociți! Dar... mi-au lăsat banii. Ce cioclu lasă banii? Deci dinții i-au luat ai mei, cât eram cald încă. Mi-au luat dinții. Râd de mă prăpădesc! Să fi fost tata, nevasta? Râd și-mi pipăi partea de unde, cândva, i-am dat ficat femeii.

E tot mai frig și habar n-am câtă vreme a mai trecut. Poate nici n-a trecut. În tălpi am sticlă. Mă chinui să îndoi degetele, unghiile scrijelesc... N-am șosete. Ãștia nu mi-au pus șosete. Și dacă bine am simțit eu... da, sacoul ăsta e fără doi nasturi. Primul și ultimul lipsesc. Ãsta e costumul bunicului. Și nici măcar ăla bun. Mda, dac-am murit înaintea lui... Bine că nu m-au băgat în cutie în fundu’ gol. Aș vrea să mă enervez, să mă enervez ca un bărbat.

Bizar – mi-a trecut frica. Sunt demult aici. Acum sunt mai liniștit, mai senin. Respir mai bine. La capătul sicriului parcă o văd pe ea. Zâmbește dulce și dinții galbeni îi sclipesc. Și alt bărbat, în șosete doar, o ține de după umeri. Se vede c-o iubește și că o va săruta. Îi va băga limba în gură, îi va linge dinții ăia de aur, iar ea îi va spăla șosetele. Se vor iubi mult.
Încerc să împing capacul, să-i ard două peste ceafă, dar mâna cade încleștată pe cruce. Și nici nervos nu sunt. Și parcă nici nu mai vreau afară. La ce-i nevoie de un știrb, un desculț? Nu mi-e bine aici, în locșorul meu, cu toate ale mele, știind că nu pot avea mai mult, dar nici mai puțin?

M-au legat la picioare, nu le pot depărta deloc. S-or fi temut că fug... Mi-e sete și am început să mă strâng într-un perete. S-a făcut și lumină, lumină mov. Da, aș putea să mănânc ceva. Uite, din stânga iese un viermișor cu aripi de apă. Și uite și un pelican cu nasturi în urechi. Sigur mă caută pe mine. O fi aflat ceva. Și pe piept îmi sare o broască. Sigur are lentile de contact, că prea albastră e. De sus se aud bufnituri și mă ninge cu bucățele de ficat. Bineînțeles că și mie mi-a fost dor de tine, draga mea văduvă cu picioare largi. Dar de ce ciocănesc păsările astea de deasupra mea? Să se fi terminat tramvaiele la oraș? Să urc? Nu, nu vreau afară, asta ar fi ultima picătură...”

.......................................................................

- Da’ are ceva pe el?
- Are, bre, ți-am zis că are.
- Sigur? Știi tu sigur sau ai auzi și tu așa...
- Are, bre, n-auzi?! Doar știi în ce casă stă, pe un’ se-nvârte, cum rupe norii cân’ cade pe la o nuntă, un botez... Și ai văzut ce merțan i-a dat fraieru’ lu’ nevastă-sa, merț’ ce-l conduce ăla care acum o încalecă și pe ea. Ha, ha!
- Bun. Dacă mă murdăresc degeaba pe labe, te-am ars. Da’ știi cum? Te-am ars nasol. Acolo te las lat, te bag în pământ, nu alta, auzi?
- Are, are. Și am auzit. Hai, ia alea în spate!

După o oră de săpat, tâlharii ajung la coșciug și dau capacul la o parte. Mortul deschide ochii, hoții încremenesc. În câteva clipe, unul dintre ei pune mâna pe capacul de la sicriu, folosindu-l ca pe un scut, apoi, amândoi o rup la fugă. Mortul își întinde oasele, inspiră lacom, se șterge la ochi și, clătinându-se, reușeste să se ridice în picioare.
După câteva minute, timp în care își amintește tot și își face ordine în gânduri, se uită adânc în întuneric, după tâlhari.

Nici să moară omul în tihnă nu mai poate, își spune, apoi, făcând pâlnie din palme, zbiară:
- Bă, unde fugi, bă?! Adu, bă, capacul înapoi, mama ta de șnapan!