A aflat, nu peste mult timp, câte ceva, Nuțu, despre încâlcitele treburi despre care i-a vorbit tușa sa, Mia. Din cărțile de pe policioara de sub icoane n-a aflat decât despre gândirea și acțiunea preotului.Tot de acolo mai știa că acesta a fost preot în inima Apusenilor, la Vidra de Sus, că soția lui era o nepoată îndepărtată a lui Avram Iancu, că i-au murit doi copii la o distanță scurtă de timp, iar, la urmă, și mama lor, preoteasa Iuliana, deodată cu fiica Augustina în timpul epidemiei de gripă spaniolă . A rămas doar cu fiul Titu. Acolo, în satul de munte, alături de moți, i s-a întărit credința pe măsură ce nenorocirile ivite în familie se înmulțeau. Acolo începe lupta împotriva sectarilor, adică a celor ce s-au rupt de la credința ortodoxă, și erau mulți aceștia după terminarea marelui război, dar tot acolo un bătrân îi deschide ochii asupra adevăraților dușmani ai credinței străbune. Părinte, de ce ești dumneata atât de pornit asupra sectanților. Aceștia nu beau, nu fumează, nu iau numele Domnului în deșert, nu fură, nu fac alte blăstămății cum fac cei mai mulți dintre ortodocșii noștri. Vorbele acestea i-au dat de gândit. A început de la amvon o luptă împotriva alcoolului, a sudalmei, împotriva necinstei și hoției oriunde acestea se iveau. Începe să publice în ziare și în reviste românești, atât religioase cât și laice, articole din care reieșea necesitatea schimbării obiceiurilor și a năravurilor celor care erau creștini ortodocși, doar cu numele. Tot acum îi apare și o culegere din predicile sale pe care o intitulează „Drumul spre Canaan“.
Nu știa însă nimic despre soarta acestui om, care, din spusele tușei Mia, a fost despuiat de hainele bisericești înainte de a fi înmormântat. Mai mult decât că au fost niște treburi încâlcite n-a putut afla de la ea. Dar, se gândea Nuțu, tot trebuie că știe câte ceva. De ce nu se duce la biserică atunci când vine protopopul și de ce nu ascultă pastoralele mitropolitului? Avea ea ceva cu ierarhia bisericească. Dar ce? El mergea la biserică destul de rar mai ales de marile sărbători în satul bunicilor. În oraș, la catedrală, a fost doar de câteva ori. I-au plăcut acolo răspunsurile corului, vocile de bas ori de bariton ale diaconilor, se uita cu deosebit respect la tronul pe care stătea Înalt Prea Sfinția Sa, îl urmărea cum, în mijlocul unui sobor de numeroși preoți, săvârșea Sfânta Liturghie, îi plăcea să-l privească cum trecea prin mulțimea care-i făcea , ca la o comandă, loc de la ieșirea din curtea catedralei și până la intrarea printr-un gang în Palatul metropolitan. I se părea un bătrân, fără vârstă, doar atât, un bătrân. În curând, pe la începutul lui august avea să-i afle și adevărata vârsta, avea șaptezeci și trei de ani.
Era Sibiul capitală metropolitană dar erau puține biserici ortodoxe. Clopotele din cele două turnuri ale Catedralei ortodoxe se auzeau însă bine în tot orașul. Cele ale Bisericii din Groapă, cele ale Bisericii Sfântul Nicolae din Lazaret, celei din strada Lungă, ori cele ale Bisericii dintre Brazi, greco Catolică până la începutul anului 1949, se auzeau doar în străzile din împrejurimi. S-au auzit toate în acea dimineață. Era ziua de șase august cea a Schimbării la Față. S-au auzit clopotele la începutul Utreniei, la începutul Sfintei Liturghii, de ieșire de dinaintea predicii.
După ce credincioșii, care au participat în biserici la Sfânta Liturghie și n-au apucat încă se se așeze la masă, s-au auzit din nou clopote. Cei care locuiau mai aproape au luat calea bisericii, să vadă ce se întâmplă. În curând o veste s-a răspândit în tot orașul, Înalt Pra Sfinția Sa Nicolae al Ardealului s-a stins din viață. Unora, mai ales preoților slujitori ai altarului catedralei care îl văzuseră de curând, alții, mai puțini, chiar în dimineața acelei zile când Înaltul Prelat a participat la slujba de la paraclisul Institutului Teologic, nu le venea să creadă. Era, când l-au văzut ultima dată, același om cu privirea senină, cu același zâmbet îngăduitor, doar că șchiopăta puțin în urma unui accident ce l-a avut în primăvară. De altfel, cu o zi înainte, a mers în mașină, însoțit doar de șofer, până dincolo de Săliște. Au străbătut apoi pe jos, printr-o pădure, drumul până la o stână unde, de multe ori, obișnuia să vină și să se odihnească în liniște ori să discute cu ciobanii sau alți oameni simpli pe care-i întâlnea.
S-a amestecat și Nuțu printre zecile de sibieni, care s-au adunat în fața Institutului Teologic de pe strada Mitropoliei, pentru a afla amănunte. A auzit pe un preot bătrân, povestind unui grup, cum mitropolitul, după ce a venit de la liturghie, a primit în audiență pe scriitorul Radu Roseti. După câteva minute s-a scuzat că trebuie să iasă puțin. S-a retras în dormitorul său, a cerut băiatului de serviciu, un student din anul al treilea, o pastilă apoi s-a dezbrăcat de reverendă și s-a întins pe pat. După niciun sfert de oră același băiat, intrând, l-a găsit fără suflare.
A povestit seara despre cum s-a întâmplat trecerea mitropolitului de pe astă lume
Era la ei acasă și un văr al mamei, venit de la Ruși, pentru a se interna a doua zi, în spital. Era uncheșul Romul, un om cu carte puțină, dar priceput în multe. Suferea și de patima cititului. Avea, pe câteva polițe, calendare bisericești sub formă de carte, pe mai mulți ani, cărți și broșuri de popularizarea științei de I. Simionescu, cărți de M. Sadoveanu, poezii de G.
Coșbuc. În ultimul timp a mai cumpărat și din literatura rusă și sovietică tot ce se găsea pe rafturile cooperativei de consum din sat,
- Moarte ușoară a avut mitropolitul, zise mama.
- Poate n-o merita așa de ușoară, completă uncheșul, care apoi începuse să povestească cam ce l-ar fi interesat pe Nuțu. Povesti despre cum a fost chemat părintele Trifa, de acolo din satul său dintre munți, să vină la Sibiu și să se pună în slujba Înalt Prea Sfinției Sale. Vezi bine, ceea ce a scris el în gazete și în cărți l-a făcut cunoscut în tot Ardealul și până la urmă în toată țara. Cu munca și, de multe ori, cu banii săi a scos și scris gazete. Atât de bine vorbea și scria. încât mulți s-au lăsat de beții, de sudalme și de alte lucruri rele. A înființat Oastea Domnului din oamenii pe care a reușit să-i aducă pe calea cea bună. Cărțile și gazeta lui, „Lumina satelor“, au ajuns la oameni din mai toate satele și orașele și chiar pe la românii din alte țări. Dar, vezi, Mitropolitul a început parcă să se teamă de el, ca nu cumva slujitorii altarelor să nu-i mai dea lui cuvenita supunere. A încercat să nu-l mai lase să scrie, zicând că toate foile bisericești trebuie să fie puse sub ascultarea sa. Dar părintele a continuat să scrie, a continuat să aducă oamenii pe drumul cel bun, plăcut Celui de Sus. Era și bolnav sfinția sa, zicea uncheșul Romul, a avut operații la inimă și la mațe, dar continua să scrie pe când mitropolitul îi tot punea bețe în roate. Dacă a văzut că nu-l poate aduce la ascultare, că nu-l poate în nici un fel îndupleca să-i lase lui gazetele, care sunt atât de mult cetite și pe care, dacă le-ar fi avut sub ascultarea sa, le-ar fi putut folosi și pentru a-i face pe unii să voteze cum vrea el, și alți popi din eparhie, l-a chemat în fața consistoriului care l-a caterisit.
- Ce înseamnă asta, zise Nuțu, cu ochii aproape cârpiți de somn.
- I-a desfăcut taina preoției. Nu mai avea voie să țină slujbe, nici predici și nici să scrie la gazetele înființate de el și luate pe seama Mitropoliei. A murit, apoi, poate că nu de bolile pe care le avea , ci de supărare. Ai auzit astăzi cum băteau clopotele la toate bisericile? ba chiar și la cea papistășescă din Piața Mare. Cât crezi că a bătut un singur clopot al catedralei pentru părintele Trifa atunci în 1938 când și-a dat obștescul sfârșit?
- Cât?
- Din ordinul Înalt prea Sfințitului un minut. Un singur minut. Apoi unul din gropari, tot la ordinul trimis de mitropolit, i-a smuls haina preoțească de pe el.
S-a tot gândit Nuțu înainte de a adormi. Treburile nu puteau fi atât de simple cum le-a spus uncheșul Romul. Avea dreptate tușa lui care spunea că au fost încâlcite