Cititorilor romanului "Ciuma" li se oferă o imagine sinistră a Oranului, unde pot fi văzuți șobolani vii sau morți aproape la tot pasul, care pare să fi fost inspirată din realitate, mai ales datorită faptului că Albert Camus, laureat al Premiului Nobel din 1957, s-a născut într-o localitate de coastă, ca Oranul. După trei ani petrecuți în acest oraș algerian, unde am acordat asistență didactică la Școala Normală Superioară de Învățământ Politehnic, am rămas cu o imagine mult mai pastelată, în acord cu frumusețile naturale înconjurătoare, deși când am străbătut unele străzi ale vechiului cartier Caler, a cărui denumire arabizată este în prezent Amir, mi s-a părut că mă găsesc într-un decor pregătit pentru o ecranizare a celebrului roman. Acolo, Albert Camus a trăit sentimentul dezolării în periferia provincială, ca și contemporanul său, poetul George Bacovia, în Bacăul interbelic. De altfel, o străduță din cartierul Caler mi s-a părut a fi o variantă mai îngustă, dar tot de "plumb" a străzii Herman (Herșcu) Aroneanu, așa cum am cunoscut-o eu la începutul anilor ’50.
Oranul beneficiază de un cadru natural deosebit de pitoresc, oferit de un golf mărginit de munți cavernoși de origine vulcanică. Nu întâmplător, denumirea feniciană a orașului a fost Ifri (n.a. Caverne). Denumirea în arabă a Oranului este Uahran, care înseamnă Doi Lei. Se pare că până cu câteva secole în urmă, aceste feline mari încă mai puteau fi văzute în jurul orașului. De altfel, la capătul estic al golfului se găsește un munte în formă de con, care pare a fi o copie inactivă și de patru ori mai mică a Vezuviului, denumit Asad (n.a. Leu). Prezența spaniolă din perioada cuprinsă între anii 1732 și 1792 se mai face simțită și în zilele noastre prin monumentul Santa Cruz (n.a. Sfânta Cruce) ridicat în vârful muntelui Murjajo, care străjuiește capătul vestic al golfului. Acest munte ar putea fi asemănat cu masivul Caraiman, dacă ar fi de patru ori mai înalt, verdele vegetației de pe versantul lui nu ar avea o nuanță palidă, semn al unui deficit prelungit de apă și ar prezenta o pată albă, de zăpadă permanentă, așa cum se găsește la jumătatea traseului montan Bușteni-Cruce, care trece prin valea Gălbioarei, unde se înalță construcția șubredă, din lemn, dar plină de romantism a refugiului cu același nume.
Într-o seară de mai a anului 1984, mă plimbam împreună cu soția pe trotuarul dinspre marea Mediterană a bulevardului arcuit "Front de Mer" (n.a. Fruntea Mării), care se află suspendat în consolă deasupra portului din Oran. Briza caldă, care adia dinspre deșertul Sahara, ne provoca deschiderea porilor de pe suprafața pielii și o senzație de levitație. La un moment dat ne-am oprit lângă balustrada din oțel turnat, care separa trotuarul de hăul de sub noi, pentru a privi golful. În bazinele portuare, unde se desfășura umbra oferită de muntelui Murjajo, marea avea o culoare rece, de "plumb", neprietenoasă, întreruptă din loc în loc de luciul petelor de natură petrolieră, deversate accidental. În larg, o pensulă cu mâner transparent și cu firele formate din raze solare întindea pe suprafața Mediteranei o paletă continuă de culori spre orizont de la albastru-verzui la roșu-gălbui. De noi s-a apropiat un domn mărunțel, în vârstă de aproximativ 50 de ani, îmbrăcat într-o cămașă albă cu mâneci lungi și pantaloni negri cu manșetă. Pantofii erau tot negri și bine lustruiți. Părul "sel et poivre", lăsat lung și vâlvoi nu reușea să-i mascheze în întregime chelia rotundă ca o tichie. O pereche de ochi negri și ușor ieșiți din orbite ne fixau din spatele unor lentile foarte bombate de ochelari. L-am recunoscut imediat pe domnul Sulaiman (n.a. Solomon) Biniahud (n.a. Fiulevreului), funcționar de bancă și abonat ca și noi la Centrul Cultural Francez din Oran. Răgetul de 50 de vaci-putere al sirenei unui vapor a acoperit formulele tradiționale de salut și ne-a făcut să ne îndreptăm privirea în jos, spre port. Pe o dană creștea o movilă de plase cu cartofi descărcați.
- Peste câteva zile vor aparea în magazinele de stat cartofi de import, a spus soția mea cu satisfacție nedisimulată în glas.
- Vedeți, Algeria, denumită în antichitate grânarul Imperiului Roman, marea exportatoare de produse agricole spre metropolă, în perioada cât a fost colonie franceză între 1830 și 1962, a devenit acum dependentă de import, a intervenit domnul Biniahud, după care, politicos, s-a oprit. Văzând că nimeni nu se înscrie la cuvânt, el și-a dezvoltat expunerea pe un ton mai vehement:
- Zilnic vin vapoare cu alimente pe care le plătim cu petrol și gaze naturale. Regimul militar corupt a dus la dezastrul economic de acum. Majoritatea populației este săracă. Nu simțiți că stați pe un vulcan gata să erupă?
- Da, știu că Oranul a fost complet distrus în urma cutremurului din 1790, l-am aprobat eu.
-Nu despre vulcanii naturali este vorba; ei sunt stinși de multă vreme. Populația nemulțumită abia mai poate fi ținută în frâu de militari. Singura lor speranță a rămas moscheea. De acest lucru profită oamenii care vor să ajungă la putere prin religie. Vor veni vremuri când fundamentaliștii islamici își vor omorî chiar și frații, surorile sau părinții pe motive aparent religioase, care de fapt ascund setea lor de parvenire. Eu sunt arab și un musulman moderat, dar datorită numelui meu am început să am neplăceri la serviciu. Deja am făcut demersul necesar ca să-mi schimb numele.
- Dar religia islamică a făcut diferența, care a dus la câștigarea luptei de eliberare de sub colonialism a țărilor arabe, am intervenit eu.
- Într-adevăr, religia și U.R.S.S.-ul. De altfel, în 1965, când Houari Bumediene a devenit șef de stat al Republicii Algeriene Democratice și Populare, el a dat plocon sovieticilor toate fostele baze militare franceze, inclusiv baza navală de la Mers el Kebir (n.a. Portul cel Mare), de lângă Oran, unde au staționat submarinele atomice ale NATO.
Între timp se înserase, iar vapoarele erau cu lămpile de semnalizare aprinse. La orizont, apăruseră niște nori, care în partea lor superioară încă mai reflectau o lumină roșiatică. Briza începuse să bată dinspre mare, aducând o răcoare umedă, plină de mirosuri aduse din adâncuri. Natura în schimbare ne îmbia la o contemplare mută. Eu, totuși, am mai dat glas unei curiozități:
- Care este politica americanilor față de Algeria?
- Americanii vor încuraja pe fundamentaliștii islamici pentru că numai cu ei vor reuși să-i scoată pe francezi din țară. Aceasta înseamnă că va veni o perioadă de arabizare forțată. Eu am făcut școala numai în franceză și vorbesc slab araba, însă va trebui să învăț temeinic această limbă, ca de altfel majoritatea algerienilor aflați în situația mea. Învățământul superior va fi și el arabizat și s-ar putea ca în curând voi doi să vă pierdeți posturile pe care le aveți aici.
Ultima frază a domnului Biniahud m-a făcut să nu mai am nici o curiozitate. Norii de la orizont deveniseră de „plumb” și se apropiau de noi, anunțând furtună. Venise timpul să plecăm acasă…