Mai bine pleci de bunăvoie, îmi spuse din dosul șervețelului cu care-și masca rictusul de furie, dar te avertizez că apartamentul îmi rămâne mie. Un firicel de spanac îi îmbrăca doi dinți, lucru care o făcea aproape de temut. Iar pe copii nici să nu-i atingi, mă, auzi? Răsuflă exasperată de situație și atunci lumânările elegantului restaurant tremurară. În acel moment, deodată, ca-ntr-un film al lui David Lynch, se apropie de masa noastră un violonist pitic și strâmb ce începu imediat să scârțâie o piesă dulce dar total nepotrivită cu starea noastră. Ea-l privi demonic și-și înfipse unghiile-i roșii în nevinovata față de masă de un alb feciorelnic și el aiurea asortat cu clipa. Muzicianul cel ciudat înțelese pe loc, în ciuda aparenței lui de idiot, că uneori războaiele izbucnesc fără să mai aștepte desertul. Nu știu ei doi, dar eu tocmai îmi pierdusem pacea, nevasta, casa, copiii și porția de papanași cu dulceață de afine. Pentru chestia asta ultimă n-o voi ierta niciodată.