Oarecum privilegiată, deoarece m-am numărat printre primii cititori ai romanului ”Tainicele cărări ale iubirii”, mărturisesc cu multă sinceritate că, mai întâi, m-am avântat în lectură cu setea unui simplu cititor care dorește să descopere care mai este tabloul fenomenului literar românesc actual, ce se mai scrie în materie de roman, ce ne propune scriitorul Marian Malciu ca material de reflecție, căci un roman adevărat trebuie să se finalizeze lăsând niște porți deschise spre meditație, spre o concluzie la care ne îndeamnă să gândim. A doua lectură a romanului am făcut-o, din contră, mult mai lent, cu ochii reci ai criticului, care nu se mai lasă sedus de farmecul scriiturii, care trebuie să disece și să cerceteze de unde vine frumosul în acest „corp” al operei. Se spune că un roman bun, din momentul în care l-ai luat în mână, nu-l mai lași până nu-l termini. Același lucru mi s-a întâmplat și mie. Pe nerăsuflate m-am lăsat condusă cu o mare dibăcie de acest vrăjitor al cuvintelor - domnul Marian Malciu, care parcă m-a luat de mână și mi-a arătat drumul către lumina din finalul romanului.
„Nu scrii pentru că vrei să spui ceva, scrii pentru că ai ceva de spus”, considera Francis Scott Fitzgerald (un V.I.P. al literaturii americane), un susținător al mesajului și al moralei, ca mize prime ale scriiturii. Mesajul domnului Marian Malciu este că dragostea învinge și încălzește sufletele. Ce are dumnealui de spus în această lume? Că „Dacă dragoste nu e, nimic nu e”? Că, peste timp, peste mii de ani de când a fost scrisă, „Epistola către corinteni” este definiția completă și cea mai frumoasă care a fost dată noțiunii de dragoste. Aceasta stă, pare-se, la baza schemei sale narative, deoarece întâlnim în roman aspecte, întâmplări referitoare la răbdarea în dragoste, la bunăvoință, pizmă, lăudăroșenie, trufie, necuviință, mânie, gândul la rău, nedreptate, suferință, încredere, nădejde…
Marian Malciu este un pozitivist prin excelență, un romancier care ne propune modelul unei lumi aflate sub spectrul moralității, al Binelui ce se decantează de Rău și se ridică la suprafață. Eroi frumoși fizic și moral, exemplari din punct de vedere profesional, trăind în lumea noastră, parcă printre noi, cu aceleași probleme ca oricare compatriot, care se zbat cu greutățile vieții ca și noi și care reușesc să vadă lumina Iubirii împlinite, Fericirea, Binele. Parafrazându-l pe Gasset, aș putea spune despre acest roman că este o afirmare estetică a cotidianului, o oglindă a ceasului simplu și neaureolat de legendă. Își fac loc în paginile lui oameni obișnuiți, comuni, care gândesc și se exprimă ca noi, cei de acum. Și domnul Marian Malciu este o oglindă a lumii, ca orice om. În fiecare individ lumea se reflectă în alt mod, așa cum și lumea a modelat din fiecare lut uman o altă operă, căci, până la urmă, fiecare om este o operă. În scriitorul acesta se reflectă, deci, lumea care l-a creat. Cred că ceea ce ne propune domnul Marian Malciu este o viziune nouă, personală asupra lumii, căci, până la urmă, schimbarea paradigmelor sociale a antrenat și schimbarea fizionomiei literaturii, a scrisului, a romanului… În „România literară”, Adrian Alui Gheorghe în ”Teme și anateme în romanul actual” afirma: „Miza, mizele interioare ale romanului actual și dintotdeauna e/sunt să spună poveștile timpului în care au fost concepute. Romanul e mai prezent în realitate decât oricare dintre celelalte specii literare. Romanul este, deopotrivă, postamentul, fundalul și coloana vertebrală a unei literaturi”. Întâlnim în „Tainicele cărări ale iubirii” valorile morale, estetice, religioase, familiale, sociale ale ultimelor o mie de zile ale prezentului nostru (o întâlnire la munte a doi tineri realizați profesional, un accident de mașină, pacient în comă care și-a pierdut vederea, un spital din Craiova, medici, asistente, părinți, idile și aventuri extrafamiliale, natură (Parcul Poporului din Craiova), poliție, salvare, onomastici, tentative de viol, viață studențească, etc.
Cred că pentru domnul Marian Malciu scrisul este o formă de libertate personală . Ea îl eliberează de identitatea de masă, pe care o vedem construindu-se în jurul nostru. Și, cum fiecare moment istoric are nevoie să i se spună poveștile, „Tainicele cărări ale iubirii” este alcătuită din mai multe povești de dragoste , este „un basm” contemporan, unde lupta dintre Bine și Rău se sfârșește cu victoria Binelui. Ce este lectura unui roman? Cuvinte care se citesc pentru a obține un anumit tip de emoție, de experiență. Acesta nu este însă singurul lucru care contează. Însușindu-ne punctul de vedere al lui Don de Lillo, putem spune și noi că „numitorul comun al prozei și eseisticii noului val pare a fi ideea conform căreia scopul cel mai profund al scrierii și citirii de romane astăzi îl reprezintă împărtășirea unui sentiment de apartenență , rezistența la alienare, la singurătate existențială”. Ca cititor, m-am regăsit în atitudinile, concepțiile, gândurile, vorbirea personajelor, m-am identificat cu o parte dintre acestea. Este aceasta o formă de solidaritate mută a tuturor celor care citesc același roman și îl receptează la fel? Probabil că da.
Se pare că și „Tainicele cărări ale iubirii”, ca orice roman modern, evoluează de la narațiune la reprezentare și de la subiectul epic la analiză, dă atenție figurilor personajelor în interioritatea lor, mai degrabă decât tramei. Aventura se mută astfel în interior. Laura discută cu ego-ul său, își clarifică întrebări, se analizează. Doctorul Eugen Tomescu, Iuliana, Iustin sunt surprinși deseori dedublați și punându-și fel de fel de probleme existențiale.
Într-o lume cu valori morale răsturnate, Marian Malciu ne propune, spre alinare, personaje medici, invocând puterea divină pentru vindecarea pacienților, sau care sunt „cu mare atenție față de toți pacienții deopotrivă” (p. 94); doctorul Eugen, despre care mama Iulianei spune că este „blând”, iar Iuliana că este „grijuliu”, declară: „sinceritatea mă caracterizează… În vremurile de azi se pare că nu se pune preț prea mare pe ea.” (p. 138), în spital imaginea soră-frate în comă este văzută de personalul medical ca „un grup statuar al durerii” (p.37), asistenta „își ștergea lacrimile”, „doctorii fixau podeaua cu privirile” (p.33), Iuliana o îmbrățișează pe asistenta Ofelia „împărțind cu aceasta durere, griji, speranțe” (p. 37). La pagina 25, autorul face o interesantă observație asupra psihologiei mulțimii care asistase la accidentul de circulație: „…o întâmplare, care, foarte repede, a născut alte întâmplări potrivite cu gradul de înțelegere și de interpretare a fiecărui om din mulțime”. Se pare că naratorul omniscient își plimbă lupa atenției peste tot: prin natură, pe fața personajelor, prin gândurile lor, mai ales. Laura se autodestăinuie exclamând: „ce frumos cântă sufletul!” (p.83), atunci când crede că a găsit dragostea adevărată, care, pierdută fiind, va fi regăsită.
Cu ocazia caracterizării familiei Iulianei și a lui Iustin, naratorul nu scapă ocazia de a face aprecieri asupra noii societăți postdecembriste, cu bunele și relele ei. Apare așa cum este astăzi la modă și o beizadea care are o tentativă de viol asupra unei prietene (Iuliana), care rămâne pentru mult timp, cum era și firesc, marcată de acest act irațional. Dacă doctorul Emilian Grigore mai calcă strâmb și spune că „o mică aventură te mai revigorează” (p.114), colegul său, doctorul Eugen Tomescu - personaj principal, îl apostrofează: „Ptiu, drace! Pleacă de aici, coruptule!” (p.143).
Interesant, în acest carusel al acțiunilor precipitate dintr-un spital de urgență, cum se observă trecerea timpului: ”Au trecut trei zile, lungi sau scurte, după grijile, speranțele, acțiunile sau inacțiunile oamenilor.” (p.144) Ancorarea în realitățile noastre este și mai puternică atunci când se fac referiri la Iustin, tânărul geolog, asistent universitar, orb în urma unui suspect accident, care „a avut opinii care au deranjat o parte din cercetători și, din nefericire, o parte din… politicienii de la putere. A fost avertizat că-și pierde postul, dacă nu încetează să-și facă cunoscute rezultatele unor cercetări.” (în legătură cu gazele de șist - p.154).
Apare și opinia publică manifestată în anumite ocazii, așa sporadică și anemică, precum la noi, românii, atunci când e vorba să analizeze și să discute apariția unui copil „din flori” ca al Laurei. Morala creștină a mamei Laurei ajută la salvarea și nașterea unei fetițe care își va găsi, în final, tăticul, cu care, de altfel, seamănă izbitor de mult. Dacă în altă parte în societate nu se mai respectă nimic, la Spitalul de Urgențe din Craiova, „… era altă atmosferă - aici se respectau tradiții, principii, regulamente și legi. Lupta cu moartea impunea această exigență.” (p.175) Surprind în mod plăcut reflecțiile doctorului Eugen Tomescu despre profesoara de la Universitatea Craiova - Facultatea de Filologie (tânăra lui iubită, Iuliana), ale doctorului care era obișnuit și cu înjurături și expresii mai dure și care apreciază „cumințenia și sfiiciunea ei” (p. 181), dar în același mod surprinde și realismul gândurilor Iulianei: „Câte brașoave nu spun bărbații până obțin ceea ce și-au propus de la o femeie.” (p.202)
Mi-a plăcut acea filozofie medicală despre sentiment și rațiune, despre inimă, corp, creier de la p.203 (reflecțiile Laurei, care recunoaște că „inima are mintea ei”.) Interesant de observat că, uneori, domnul Marian Malciu lasă lupa observației minuțioase și se ridică în alte dimensiuni spațio-temporale, deasupra cotidianului, pentru ca apoi să revină la eroii săi cu și mai mare atenție: „Cum timpul tace și se scurge liniștit în infinita-i dimensiune, viața își urmează cursul ei firesc…” (p.181)
Cred că lumea medicală poate fi mândră că este atât de frumos reprezentată în acest roman, unde solidaritatea mai multor personaje-medici, de diferite specializări, a contribuit la readucerea vederii unui tânăr (Iustin), chiar dacă spitalele se plâng, în realitate, de lipsuri materiale, care pun în pericol viața bolnavilor. O, dacă ar fi lumea noastră așa cum ne-o propune domnul Marian Malciu! Dar menirea artistului nu este de a copia realitatea, ci de a o transfigura, în sensul obținerii unor efecte tămăduitoare asupra cititorului „bolnav” de racilele prezentului său. Și, în acest sens, domnul romancier a reușit din plin!
Problema este că scrisul dumnealui creează dependență, că cititorul dorește să mai citească și altceva care să poarte aceeași amprentă scriitoricească.
În calitate de simplu cititor, aștept să „dăltuiască” în cuvinte și alte „statui” literare. Îi doresc domnului Marian Malciu sănătate, multă putere de muncă și inspirație!

Cu multă prețuire,
Prof. Georgia Landur Vintilă