În dimineața aceea frumoasă de primăvară a anului 2012, ferestrele erau deschise la aproape toate birourile. În încăperi pătrundea ciripitul unor păsărele vesele și aerul proaspăt, curat, se revărsa plin de mirosul plăcut al florilor din jurul judecătoriei și de prin grădinile câtorva case din vecinătate.
Pe holul larg al instituției era deja animație. Se adunaseră tot felul de persoane implicate în diferite acțiuni penale ori civile. Așteptaseră la cele patru uși ale sălilor de ședință, apoi se buluciseră să prindă locuri libere pe scaune, deși acestea erau cu mult peste numărul celor care se grăbeau să le ocupe. Tineri jandarmi se foiau de colo-colo, pe holuri, plini de importanță în uniformele lor, ce păreau a înfricoșa puțin, dar numai anumite categorii de oameni. De regulă, erau dintre cei ale căror nume erau înscrise în listele afișate pe ușile sălilor destinate acțiunilor penale...

Florin Cocora, grefier de ședință, răsfoia câteva dosare. Era grăbit și grijuliu în același timp. Le orânduise în ordinea în care erau înscrise în listă, nemulțumit că erau amestecate acțiunile penale cu cele civile. „De ce naiba nu procedăm la toate penalele și apoi la toate civilele? Sau invers…, nu se putea? O să ne vâjâie capul toată ziua, ca de obicei, de altfel”, pufnea el, destul de supărat pe acest „sistem odios”, cum îi plăcea să-l numească. Le studiase pe toate, în zilele anterioare, pentru că a trebuit să întocmească numeroase documente în cazul celor cu acțiuni penale. Rezolvase un maldăr de adrese pentru anumite organe de poliție și penitenciare, pentru martori ori alte părți implicate într-un fel sau altul, astfel că le cunoștea aproape pe de rost. Acum, se grăbea să facă un fel de rezumat în copiuțe cu principalele date, de care, presupunea el cu just temei, ar avea nevoie judecătorul. Nu se înșela. Experiența sa, chiar dacă era formată numai în cei șase-șapte ani de când lucra aici, din care ultimii doi în tandem cu Vasile Diaconu, judecător cu vastă experiență în penal și civil, îi dicta cu precizie detaliile de care avea nevoie.

În același timp, judecătorul Vasile Diaconu încerca să parcurgă agenda de lucru pentru ziua în curs, așezat lejer pe fotoliul din fața biroului său. Nu se putea concentra. Îl deranja mișcarea permanentă, exagerată, a Mihaelei Zăvoranu, femeia de serviciu, care, aparent, se grăbea să prepare cafeaua. El o rugase și ea nu putea refuza, cu atât mai mult cu cât aștepta bucuroasă această clipă. El îi mulțumea întotdeauna atent și o lăuda, iar pentru Mihaela era cel mai plăcut moment al zilei. Făcuse curat și lăsase totul în ordine, după pretențiile lui, destul de cunoscute de ea, dar n-a plecat până nu a intrat el în birou, doritoare să-l salute, să o vadă, să-i vorbească.
- Bună dimineața! Două cafele, te rog frumos, doamna Mihaela! comandase el de cum intrase.
- Desigur, domnule judecător! Bună să vă fie ziua! Să nu fie dulce…, că știu eu cum vă place… Da, domnule judecător?
- Păi, dacă știi cum îmi place, de ce mai întrebi? o puse el la punct, nemulțumit. „Iată, domnule, cine îmi strică buna dispoziție pe ziua de azi! Nu trăiește femeia asta, nu simte că trăiește dacă nu o bagi în seamă, domnule?” Te rog să nu mă mai întrebi niciodată!
- Da, domnule judecător! răspunse femeia, privindu-l întrebătoare, suspectându-l că n-a dormit bine în noaptea trecută ori „nu a dormit în patul lui”.

După ce termină de citit agenda de lucru, judecătorul se uită la ceas, clătină capul în semn de nemulțumire, apoi privi manifestarea gratuit agitată a femeii de serviciu și clătină din nou capul, total nemulțumit. „De data asta niciun cuvânt de apreciere nu vrei primi, femeie! Obosești aiurea să-ți legeni șoldurile, că nu te privesc, nu mă interesezi, dar nu înțelegi și pace. Femeie fără minte, asta ești!” Prinse telefonul cu un gest nervos, formă un număr de interior și se propti mai lejer în fotoliu.
- Alo! Măi băiete, nu bei cafeaua cu mine?
- Alo! Domnule jude, dumneavoastră sunteți?
- Da' cine dracu' te mai onorează la ora asta cu o cafea?
- ... Da, aveți dreptate... Vă rog să mă scuzați! Nu v-am recunoscut vocea. Mai sunt zece minute până la ședință, domnule...
- Și ce-i cu asta? Hai, că se răcește! Ia-ți maculatura cu tine și vino odată, zăpăcilă! pufni judecătorul Vasile Diaconu, trântind neglijent receptorul în furcă, nemulțumit de răspunsul grefierului de ședință, Florin Cocora.

- L-ai auzit? Nu l-ai auzit, dar ți-ai imaginat ce-a zis: "Nu v-am recunoscut vocea". Poți să crezi așa ceva? Hai, spune! Spune dumneata, acuma! a insistat el, privind-o pe Mihaela cu suspiciune.
- Nu pot spune, că nu am auzit, domnule judecător și, poate, are dreptate... De fapt, cu cine ați vorbit nu știu, așa că...
- Și nici ce am vorbit nu știi, firește. Nici nu vrei să auzi, că toți dulăii ăștia tineri de pe aici îți fac curte, dar îi aperi, bineînțeles. Vă aliați contra mea. Aia e! Să ai o zi bună!
- Și dumneavoastră, domnule judecător! Văd că ați început-o bine..., sunteți pus pe poante așa, de dimineață, răspunse femeia de serviciu cu zâmbetul pe buze, în timp ce ridică ibricul de cafea, pregătindu-se să părăsească încăperea.
- Gata! Tu ai treabă și eu te rețin. Pa-pa! o expedie judecătorul, trăgând spre el una din ceștile de cafea de pe biroul ce strălucea de curățenie... "Hm! Femeia asta se pricepe la fel de bine la șters praful ca și la cafea. O mai avea și alte calități? Se pare că da! Cum îi dai puțin atenție, cum își ridică nasul mai sus decât trebuie... N-are bariere, ceea ce presupune că e stăpână pe ce știe să facă. Poate tocmai din această cauză își sucesc toți jandarmii gâtul după ea… De fapt, la 40 de ani ai ei, Mihaela noastră arată mai bine decât multe pipițe de treizeci, care se mai fâțâie pe aici prin diverse cauze...".

Florin Cocora intră cu brațele încărcate de hârtii și rămase la ușă, până când judecătorul binevoi să ridice capul pentru a-l privi.
- Să trăiți, domnule jude! Am sosit cu…
-Hai! Vino mai aproape și ia loc! îl îndemnă domnul Diaconu, privindu-l sfredelitor. Ce este cu atâtea hârtii? Dosarele unde sunt?
- Le-am închis în birou. Le iau când mergem la sală…
- Aha, bine! Să-ți văd notițele… Ai fost atent? Să nu-ți fi scăpat ceva că… știi bine cum stau cu timpul liber. Trage ceșcuța de cafea mai aproape și ai grijă să n-o verși pe hârtii!
- Ca de obicei, domnule judecător, îngână Florin, destul de nemulțumit de felul în care fusese primit. Sunt în ordinea de pe listă, dar…, știți cum sunt: amestecate…
- Nu are nimic, băiatule. Ne descurcăm noi. Cu ce începem?
- O acțiune de divorț și…
- Este bine! O luăm frumos, cu încetinitorul și apoi…, pedalăm tare la penale, că or fi mai încâlcite.
- Nici acesta nu pare simplu, să știți!
- De ce, măi, băiatule? Divorțul se cere, se aprobă și gata treaba. Ce-ți veni?
- Păi, unul cere, celălalt nu este de acord… Apoi, știți…
- Hai, fii cuminte! Le descurcăm noi gândirea, că de aia suntem aici. Bea! Vrei o țigară?
- Întârziem…, dar dacă fumați dumneavoastră…
- Hai, că nu dau turcii năvală peste noi! Să ne aștepte cinci-zece minute, că nu ia nimeni foc…

Trăgeau adânc din țigări printre cuvintele ce curgeau lent. Priveau cu nostalgie pe fereastră. Vorbeau despre primăvară și fiecare avea amintiri ce nu se lăsau uitate, chiar dacă vârstele le erau diferite. Domnul Diaconu împlinea în vara ce se apropia 47 de ani, iar grefierul Cocora marca doar treizeci de toamne în octombrie.
Când ajunseseră aproape de filtrul țigărilor, judecătorul îi puse întrebări la care Florin Cocora nu se aștepta:
- Știu că ai fost un student bun… De ce nu ai dat la magistratură până acum? Te mulțumești să fii ultimul pălmaș aici?
- … Nu sunt prea mulțumit, dar… n-am încotro. Suport!
- De ce n-ai încotro? Cine te oprește?
- Sistemul, domnule judecător. Nu-mi place și gata!
- Păi, ce treabă are sistemul cu faptul că nu-ți place ție munca, băiete?
- Munca? Nu am zis asta… Nu vreau să ajung judecător, dar nici procuror. Nu-mi place să fiu la mâna oricui. Vă rog să nu vă supărați, dar vreți să spuneți că aveți libertate deplină?
- Măi, băiatule, ești nebun? Ce insinuezi tu aici? Ai grijă cu cine vorbești și ce anume vorbești!
- Cu dumneavoastră nu-mi fac probleme… Nu vă laud, dar știu cât de domn sunteți. Știu, sunteți corect…, dar… Nu! Nu mai continui… Nu doresc să vă supăr și nu am eu dreptul să judec pe alții…
- Aha! Þi-a venit mintea la cap… Nici să nu îndrăznești vreodată! Magistrații sunt intangibili, băiatule! … Hai, ia-ți dosarele și fă prezența la primii! Vin îndată…
- … Am plecat, dar… vă aștept pentru prezență, domnule…
- Du-te, măi, băiatule, nu mă supăra! îl repezi judecătorul pe poznașul grefier, simțind că-l pusese la încercare, după care îl privi lung, cu simpatie, în timp ce se apropia de ușă.

În sală se aflau destule persoane, pe lângă doi jandarmi care, neavând ce face, își povesteau aventurile lângă o fereastră încă deschisă. Aproape toate scaunele erau ocupate cu oameni de toate vârstele, femei și bărbați. Nu toți aveau tangență cu prima acțiune ce urma să fie judecată, ci cu următoarele, dar le era mai comod să aștepte pe scaun decât pe holul central, care, de regulă, se aglomera după o oră-două, mai ales dacă erau multe procese penale. Atunci veneau și arestați și mai mulți avocați, jandarmi și chiar „mascați”, cum li se spunea polițiștilor de la serviciile speciale de combatere a criminalității, iar când în cauză erau țigani, era o nebunie să speri că ai un loc liniștit pe undeva!
La intrarea judecătorului Vasile Diaconu, toată lumea s-a ridicat în picioare. „Hm! Respect, nu glumă… Când ne văd pe noi în robă și pe preoți cu patrafir! Apoi… ne bârfesc în lipsă”, medita domnul Diaconu, privind cu coada ochiului publicul din sală. Adevărat, nu se știe dacă, din respect pentru funcția și rolul acestuia în ședințele de judecată, se ridică toți oamenii, ori, mai degrabă, din cauza prestanței deosebite pe care roba o imprimă omului ce o poartă. Câțiva se ridicaseră și când intrase Florin Cocora îmbrăcat în robă și cu maldăre de dosare purtate cu greu pe ambele brațe. În mod sigur, o parte din cei prezenți au avut convingerea că el este judecătorul…
S-a trecut rapid la împlinirea procedurilor legale. Grefierul de ședință a constatat că sunt prezenți cei doi „actori” ai acțiunii de divorț și martorii propuși de ei și acceptați de instanță. Imediat, a prezentat cursiv situația cuprinsă în dosarul cauzei. Pe scurt, era vorba de acțiunea de divorț, cu înfățișare la termenul de administrare a probelor, pe care o introdusese numitul Safta Vasile. El susținuse prin probele cuprinse în dosar că cererea de divorț a depus-o din vina pârâtei – Safta Florica, pe considerentul că aceasta și-a neglijat familia, în sensul că:
- pârâta a plecat în străinătate, în urmă cu trei ani, la muncă, după cum a dovedit ea prin actele prezentate la dosar și, în toată această perioadă, nu a mai ținut legătura cu membrii familiei, telefonic ori prin corespondență de vreun fel, fiind total absentă în viața familiei;
- nu a contribuit niciodată cu bani ori cu produse de vreun fel necesare traiului zilnic al membrilor familiei sale;
- a manifestat totală indiferență față de copiii săi, doi minori, în sensul că nu a menținut legătura cu ei sub nicio formă și i-a lipsit total de sprijinul său financiar și afectiv;
- a neglijat total obligațiile de soție față de soțul său, prin absența totală, timp de trei ani, din viața acestuia și, după cum s-a auzit, conform declarațiilor soțului, în țara în care a dovedit că muncește a întreținut relații intime cu alți bărbați;
- reclamantul, în persoana numitului Safta Vasile, dat fiind cele exprimate, dorește să-și refacă viața, să-și refacă familia, astfel încât să poată asigura și viitorul copiilor.

Toate aceste date fiind oferite complet, domnul judecător Vasile Diaconu a dorit să audă părerea celor doi, reclamant și pârâtă, înainte de a continua acțiunea conform procedurilor standard. A interpelat-o, mai întâi, pe numita Safta Florica:
- Față de cele auzite, în legătură cu cererea soțului dumitale de a divorța, ce ai de spus?
- Domnule judecător, eu nu am bărbat de lăsat. Nu știu ce l-a apucat pe bărbatul meu, dar eu nu vreau să-l las…
- Da, bine! Ai avocat?
- Nu am avocat, domnule judecător. La ce mi-ar folosi?
- Domnule Safta Vasile, dacă ai ceva de spus, ai cuvântul!
- Domnule judecător, onorată instanță, eu i-am dat timp de gândire, cândva, dar pârâta nu a vrut să audă. Acum nu mă interesează poziția ei. Declar aici că nu o mai doresc de soție. Nici eu nu am avocat, pentru că nu am nevoie de el. Contra cui să mă apere?
- Ei bine, v-am întrebat și ați răspuns. Suntem în termen de administrare a probelor. Să trecem la audierea martorilor.

- Vlădescu Dumitru, treceți aici în față, vă rog, îl pofti grefierul de ședință pe primul martor al reclamantului.
- Vlădescu Dumitru, declară tot ce știi în legătură cu numitul Safta Vasile și relația sa de familie, i se adresă judecătorul Vasile Diaconu.
- … Domnule judecător, onorată instanță, eu am fost și sunt bun prieten cu Safta Vasile. Ne cunoaștem din timpul liceului. Am fost colegi. Acum suntem și vecini cu locuința. Sunt la curent cu problemele lui de familie. Mi-a povestit de mai multe ori ce necazuri are…
- Și care sunt aceste necazuri? Spune-ne!
- Păi…, știu că a plecat singură în străinătate. El nu a fost de acord atunci, dar nevoia de bani, să țină copiii la școală…Nu au avut probleme până atunci…
- Bine, bine, dar cum se înțelegea reclamantul cu pârâta?
- Domnule judecător, nu știu mare lucru… Pe pârâtă o cunosc mai puțin, dar știu că nu se înțelegeau bine întotdeauna… Îmi povestea reclamantul… Din străinătate nu i-a dat niciodată telefon…
- Da, dar înainte de asta cum se înțelegeau? Ai afirmat că nu se înțelegeau întotdeauna bine. Cum este? Ce știi dumneata? Concret, te rog!
- Păi…, știți… eu așa am înțeles de la ei, se pierdu martorul Vlădescu, pălind și imediat roșindu-se sub privirea pătrunzătoare a judecătorului. Știu și de la ea că trăia așa…, mai cu probleme. Eu am înțeles-o, că…, trebuie să vă spun, eu am trăit patru ani cu ea, cu pârâta…
- Cum, domnule? Patru ani?! se răsti judecătorul surprins de mărturia martorului. Ați avut raporturi intime?
- Păi, da! În patru ani… am avut, normal…, că am fost amanți, domnule judecător…
Ultimele cuvinte aproape că nu s-au mai auzit, acoperite fiind de rumoarea generală din sală. Oamenii priveau amuzați, în mare parte, iar câteva femei își țineau mâna la gură să-și stăpânească râsul.
- Fugi, domnule, de aici! Nu pot să cred ce aud, izbucni judecătorul Diaconu, fără să intenționeze să se mai abțină.
Martorul se făcu mic de teamă și rușine. Privea podeaua cu încăpățânare și răsucea un nasture al cămășii între degete, în timp ce asuda puternic de parcă se afla sub arșiță.
- Când a fost, domnule, asta? Când s-a întâmplat? Adică… spune când ți-a fost amantă!
- În urmă cu vreo șapte ani, domnule judecător, răspunse martorul grăbit.
- Aha! Deci… v-ați împreunat în urmă cu vreo șapte ani și după aceea… ea a plecat în străinătate. De ce v-ați despărțit? De ce nu ai plecat cu ea?
- Eu nu aveam bani să plec atunci…, dar… nici ea nu m-a mai vrut, domnule judecător… A zis că nu mai vrea să-și înșele soțul. Eu, să știți, aș…, eu aș lua-o și acum dacă mă vrea…
- Cum îți permiți, băi, nenorocitule…! țipă reclamantul la martor, abia stăpânindu-se să nu sară pe el.
- Liniște! strigă și mai tare judecătorul, punându-l pe reclamant la punct cu o privire dură.
Era roșu la față. Se forța să se stăpânească. Surpriza părea că îl depășește, dar situația în sine îi provoca râsul, pe de o parte, iar pe de alta îi declanșase un sentiment real de compătimire a soțului încornorat. Își întoarse privirea către reclamant, după ce se reinstaură liniștea în sală și, după ce-l privi lung, îi vorbi:
- Așa, domnule, înțeleg că ați trăit amândoi cu pârâta…așa, ca într-o prietenie… Mai este nevoie de un alt martor?
- Nu, domnule judecător! Nu vreau să aud alt… prieten.
- Mda! Asta am dorit și eu să știu… Te înțeleg, îi vorbi judecătorul, privindu-l cu milă, compătimitor, după care își întoarse privirea către pârâtă și o întrebă: Este adevărat ce a declarat martorul Vlădescu Dumitru, doamnă?
- Așa este, domnule judecător… Am avut o relație mai demult. Pe urmă, nu l-am mai înșelat pe bărbatu-meu…
- Curvo! strigă reclamantul, atât de tare, că se speriară câțiva oameni din sală.
- Dacă nu tăceți, vă dau afară și vă amendez! Este clar? … Răspundeți la întrebare: aveți copii minori din căsătorie?
- Da! răspunseră amândoi odată, de parcă s-ar fi vorbit.

Luând la cunoștință de această situație, judecătorul se întoarse cu fața către grefier, dictându-i:
- Pentru următorul termen de judecată, vor fi audiați cei doi minori în camera de consiliu… Vă pun în vedere că aveți obligația, potrivit legii, să vă prezentați cu amândoi copiii, adăugă el privind sever la reclamant și pârâtă. Să nu uitați!
- Păi copiii sunt în sală, domnule judecător, preciză pârâta, cu zâmbetul pe buze, spre hazul întregii săli. Îi puteți acuma să...
- Cum?! De ce? Inadmisibil! izbucni judecătorul, roșu ca focul la față. Este absolut inadmisibil! Cine sunt? Să-i văd și eu!
Toate privirile se îndreptară curioase spre fata și băiatul ce se ridicau greoi de pe scaune așezate pe ultimul rând. Amândoi păreau a fi total indiferenți la spectacolul desfășurat în sală. Zâmbeau, privind amuzați la judecător. Băiatul era înalt, de peste 1,75 metri ori mai mult, cu o constituție fizică robustă. Oricine l-ar fi analizat cu privirea, ar fi apreciat că are cel puțin 23-25 de ani. Fata, mai scundă, dolofană și foarte bine legată, cu sâni mari lăsați la vedere atât cât erau în afara sutienului, adică mai mult de jumătate, convingea pe oricine că este o fată trecută de vârsta majoratului.

Președintele instanței de judecată îi privea pe cei doi și nu-i venea să creadă. „Cum, domnule? Sunt minori? Matahalele astea sunt minore?... Minorul este cât un armăsar, iar minora..., minora este o muiere în toată regula, domnule! Nu aș fi crezut, dar... să vedem ce-i cu ei, se hotărî el imediat, scuturând nedumerirea și iritarea ce-l cuprinseseră atunci când i s-a spus că erau în sală minorii.
- Te rog, domnule, spune câți ani ai! se adresă el băiatului.
- Am..., peste o lună fac 18 ani.
- Mda! Nu este cazul să-l audiem. Este major. Să vedem ce spune fata..., hotărî judecătorul Diaconu, dar reveni aproape imediat, văzând semnele disperate ale grefierului de ședință. Câți ani ai zis, domnule, că ai?
- Am zis că am 18 peste o lună...
- Ești culmea, domnule! Îi vei avea pe acești 18 ani, dar nu-i ai acum, în momentul acesta. Ai doar 17 ani. Împliniți! Sper să înțelegi... Suspend ședința pentru zece minute! Vom audia minorii în camera de Consiliu. Să se prezinte imediat acolo! hotărî el, adunându-și hârtiile de pe masă și ridicându-se.

La Camera de Consiliu, dialogul a fost extrem de operativ. Mai întâi a fost audiată fata.
- Dumneata ești minoră? întrebă judecătorul.
- Da, sunt minoră, confirmă ea. Am 16 ani împliniți.
- Consemnați, vă rog! ceru judecătorul, fără să-l privească pe grefier. Foarte frumooos! În legătură cu divorțul, adică... desfacerea căsătoriei părinților tăi, care este părerea ta, minora Safta Luminița?
- Părerea mea? Simplu! Sunt de acord cu divorțul.
- De acord cu divorțul... După divorț, în grija cui dorești să rămâi? Cu mama ori cu tata?
- Îmi este indiferent cu cine rămân... Nu-mi pasă!
- ... Ești liberă. Să intre minorul!
- Auzi, măi băiatule! Auzi la ea ce spune. Nu-mi pasă? Ce părere ai de copiii aceștia? se adresă judecătorul lui Florin Cocora, imediat ce fata închise ușa după ea.
- Ce să zic, domnule jude? Este... un fel de a gândi, este un ceva aproape specific generației din care face parte. Indiferența afișată aparține...
- Bună ziua! salută minorul cel voinic, întrerupând discuția abia începută.
- Bună ziua! răspunse judecătorul Vasile Diaconu. Deci, ești Safta Mihai, fiul lui Vasile și Florica Safta și ai 18 ani neîmpliniți... Spune, te rog, ești de acord ca părinții tăi să se despartă?
- Păi, dacă ei așa vor, e treaba lor... Eu sunt de acord.
- Știai că nu se mai înțeleg, că au motive temeinice care să justifice divorțul solicitat?
- Nu mă bag în treaba lor... dacă așa au hotărât, au motive, cred și eu.
- Mda! În grija cui vrei să rămâi până împlinești 18 ani?
- Așa cum am fost și până acum... Rămân cu tata.
- Bine! Ești liber.

Judecătorul așteptă câteva minute ca Florin să termine ce avea de scris. Încă era iritat. Gândul îi zbura la familia lui, la copiii lui, doi majori deja și unul minor. Era greu să conceapă că sunt părinți și copii atât de indiferenți la legătura de familie, la viitorul lor, al fiecăruia în parte, deși avusese multe experiențe de acest gen și văzuse situații mai grave decât cea prezentă. „Și când te gândești că la orice căsătorie se pleacă cu gândul la a trăi o viață întreagă împreună… Da, în cazul căsătoriilor normale, între oameni normali, cu judecată, cu sentiment de dragoste verificat, pus la încercări diverse, nu în cazul celor realizate din interese meschine.”
Reveniți în sala de judecată, constatară că numărul de persoane prezent se mărise. Se dusese repede vestea. Oameni curioși, în așteptarea propriilor procese, intraseră să se amuze de ineditul situației. Niciunul nu compătimea copiii sau soții. Se amuzau și atât…

Cu gândul la cele peste patruzeci de cazuri ce urmau a fi judecate, Florin Cocora se grăbea și trecuse deja la întocmirea procesului-verbal de ședință. Președintele de instanță își ridică privirea peste sală și, ca la o comandă severă, se instaură liniștea.
- Numiții Safta Vasile și Safta Florica, aveți și alte probe de administrat în acțiunea de divorț introdusă de reclamantul Safta Vasile? întrebă el, privindu-i atent pe cei doi în cauză.
- Nu, domnule judecător! Vrem să divorțăm și atât, răspunse bărbatul, hotărât.
- Nu cer alte probe, domnule judecător, dar eu nu doresc să divorțăm. Eu îmi iubesc soțul, declară pârâta, plină de importanță.
Ridicând din sprâncene, judecătorul constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbatere asupra fondului cauzei.
- Domnule Safta Vasile, care este ultimul cuvânt cu privire la acțiunea de divorț înaintată?
- Onorată instanță, doresc divorțul. Scăpați-mă odată de femeia asta ușoară, până nu fac vreo nebunie!
- Pârâta Safta Florica, care vă este ultimul cuvânt față de divorțul solicitat de reclamant?
- Dacă el nu poate altfel, domnule judecător, dacă el nu mă mai vrea..., divorțăm și gata!
- După desfacerea căsătoriei, cui doriți să rămână copiii? Răspundeți pe rând!
- Să-mi fie mie încredințați amândoi, domnule judecător, se exprimă tatăl copiilor, ridicându-și bărbia semeț.
- Păi, atunci..., dacă nu mă mai vrea, să-și ia și copiii cu el. Am zis! răspunse și mama copiilor, aruncând o privire disprețuitoare către tatăl lor.
- Dacă divorțul se admite, dorești să păstrezi numele soțului în continuare?
- Dar ce am? Am înnebunit? Nu, domnule judecător... Numele meu de fată este mai frumos!
- Da, am înțeles! Instanța rămâne în pronunțare, declară judecătorul Vasile Diaconu, trântind cu ciocanul în suportul său de pe masă.
Mare parte din public se retrase în grabă, dar primul care s-a strecurat a fost martorul Dumitru Vlădescu. Se temea de prietenul pe care-l înșelase, dar nu suficient de mult, încât să-i piară gândul de a o aștepta la ieșire pe Florica. Era hotărât să mai încerce împăcarea cu ea.
Florica se retrase încet și își plecă privirea când trecu pe lângă copiii ei, de parcă nu-i cunoștea...

P.S.
"DIVORÞ" face parte din volumul "CULESE DIN INSTANÞE", lansat la Galați, în Biblioteca Județeană "V.A. Urechia", sub egida Asociației "Universul Prieteniei", cu ocazia organizării și desfășurării Taberei de creație și recreație "Galați - orașul valurilor Dunării", organizată de această asociație în perioada 27 iulie 2 august 2014.