Beau. Sigur că beau. Și stii de ce? Pentru că atunci când beau uit că am nevoie să mă îmbăt. Pentru că doar prin ceața asta de alcool pot să mă mai uit în ochii tăi. Și chiar și așa, ea continuă să existe peste tot. Parfumul ei e în așternuturi. Numele ei pe CD-uri. Și pe cărțile abandonate peste tot în bibliotecă. "Pentru Luna mea. La Mulți Ani, Luna, la treizeci și doi de ani. Crăciun fericit, Luna. Înainte de tine nu eram nimic". Și ce ești acum, mă? Mi-ai scris și mie ceva așa frumos în zece ani de când ne-am căsătorit, Ioane? Ai simțit vreodată pentru mine altceva decât mila aia imensă cu care mă privești? Luna. Întotdeauna Luna. Atât de prezentă încât acum intrusa aici pare că sunt eu. Dar rezist, Ioane. Rezist. Bând. Și între gâlgâit și gâlgâit îmi imaginez că prind curaj. Și arunc toate cărțile. Și CD-urile. Și bag iasomie printre cearșafuri. Atunci da, n-o să mai beau. Asta poate chiar mâine, cred, în timp ce ia uite-mă cum dau pe gât alt pahar. Iar tu, ca în fiecare zi, o să mă ridici, o să mă iei ca pe un sac și-o să mă culci în patul nostru parfumat de ea. Pe drum o să văd doar spatele tău, cu luna aia mică tatuată pe umărul drept. Până atunci mă duc la baie. O seară-n plus, voma îmi miroase a whisky ieftin. Și a lacrimi. Și a singurătate, Ioane.