agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2014-09-16 | |
Noaptea cu geaca nou-nouță cumpărată încă din zori de la magazinul chinezesc, a intrat ușor în casă, fără gălăgie, în lucrurile nemișcate, în patul meu rece, în mine ca o umbră străină pentru care nu aveam rezervare. Sumbră și neliniștită s-a tot foit pe spătarul sufletului meu din piele fină. Și acum, după ce m-a părăsit, i se cunosc urmele. Nu știu unde dispare ziua, iar către seară se întoarce mereu deprimată.
Colega mea este de vreo săptămână iarăși în spital. M-a sunat să-mi spună că se externează peste două zile, slavă Domnului! Ne-am cunoscut cu un deceniu în urmă sau poate chiar mai bine, la examenul scris, de angajare. Măruntă, cu părul șaten, des și creț, vorbăreață mai ceva decât o olteancă, vivace, isteață și cu un copil. Aveam să aflu mult mai multe, fără vreun interes meschin, fiindcă am eu – așa-mi zice lumea – așa un fel de a inspira încredere! Cinstit, nu este un lucru bun, fiindcă te încarci cu toate problemele altora. Chiar și momentele lor de fericire pot fi o povară dacă nu ești obișnuit să cari astfel de sentimente după tine cum ai trage un copil obosit de mână. La început, lucram în compartimente diferite. Ne întâlneam pe holuri în grabă, preocupate pe atunci amândouă de carieră, de bunăstarea firmei. La un moment dat, am avut un proiect comun, și am stat împreună în același birou, puțin luminat și mai răcoros din cauza unei centuri de viță de vie care creștea pe lângă partea aceea de clădire, ca inelele lui Saturn. Atunci am cunoscut-o mai îndeaproape, începuse să-mi destăinuie viața ei. Uneori, nu suportam nici eu greutatea aceea, dar, poate pentru ea era un sprijin în a merge mai departe. O femeie singură cu un copil înseamnă să fie dificil. Ea, însă, a răzbătut. Era de o ambiție extraordinară. Obstinație totală. Pe cât de grațioasă când apărea în fața ta, pe atât de dură în acțiune și, de cele mai multe ori și în exprimare. Nu făcea ocolișuri, nu negocia cuvinte, sentimente, muncă. Era minionă și dârză, da, cred că astea două i se potriveau cel mai bine. Soțul ei plecase în America, găsise de lucru în domeniul IT, foarte bine plătit comparativ cu ceea ce ar fi câștigat aici. Ca atare, nu s-a mai întors. Dar nici familia nu a luat-o cu el. Totul s-a stins, cum am rămas noi fără lumina din curte când un puști neastâmpărat a lovit cu o praștie singurul bec la datorie de pe stradă, nimerit tocmai la poarta noastră. N-am somn, cobor din adâncul așternutului, cu noaptea pe trup, lipicioasă și rece, mătăsoasă și indecentă, așa fără nimic pe ea. Pe coturile de fier ale copertinei, perechea de porumbei lălăiește un fel de odihnă, susceptibilă de o masă bună motănească, căci Tomilă n-are nici el somn, stă cu perciunii trași spre urechi și urechile trase spre grumaz, urmărind fiecare pană răsucită de vântul marin. Îi tremură mustățile de apetit, pregătit de detentă, cu labele din față pe pervaz și botul înfipt în termopan, desfășurat ca un sul de blană de culoarea roșcovei terminându-se undeva pe un taburet uitat lângă peretele balconului, cu labele dinapoi având lamele ascuțite ieșite din teci, fluturând steagul presupusei victorii, regulat stânga-dreapta. Ea provenea dintr-o familie de oameni harnici și înstăriți. La momentul de care spuneam, avea o casă într-o zonă bună a orașului și două apartamente obținute cumva de la locurile de muncă pe unde fusese angajată mai înainte. Le închiria pe amândouă, fiind o sursă sigură și bunicică de venit, pe lângă salariul frumușel, pe lângă ce mai avea prin curte, pe lângă casă, pentru a-i asigura traiul. A făcut două facultăți. Era capabilă. Ca inginer mecanic a lucrat o vreme în fabrica de pe canal. Niște discuții cu șefii au determinat-o să-și dea demisia. Și-a căutat de lucru și a găsit la liceul din Eforie un post la catedra de informatică. Acum, ca să-și mențină profesoratul, era nevoită să facă și a doua facultate. S-a înscris, a reușit, a urmat studiile facultății de la malul mării pe măsură ce preda. A preluat niște proiecte în colaborare cu firme nonguvernamentale. Elevii se implicau foarte mult. S-a remarcat. Directorul a făcut rost de sponsori. Ajunsesem o școală renumită, dar și munceam. Până la epuizare. Îmi povestea toate astea și pe fața ei o lumină de mulțumire cobora și se făcea așa de frumoasă. O împăcare desăvârșită cu destinul. Singurul lucru care o nemulțumea era salariul foarte mic. Directorul nu voia să-i dea drumul. Însă, când și-a luat diploma de licență a susținut examenul de la firmă și iată, s-au scurs anii ca visele. Alo, bună! Auzi, m-am externat, dar nu mi-e bine deloc. Cât am stat acolo, m-am simțit ca într-o cloacă. N-am dormit în nicio noapte cum trebuie. Eram singura din salon care mă puteam ține pe picioare. Toate celelalte patru paciente apelau la ajutorul meu. Cu toate durerile, amețelile și grețurile mă ridicam să fac ceea ce ar fi trebuit să facă asistentele. Nu mă întreba prin ce-am trecut. Coșmarul vieții mele. Azi noapte, a luat-o pe pustii una dintre pacientele din salon. S-a dezbrăcat în pielea goală și a început să recite din Eminescu, din Minulescu, pe urmă a luat-o cu sonetele lui Shakespeare, frânturi, printre țipete, râsul acela frivol, ochii ieșiți din orbite, apoi gloanțe de înjurături. Mi-amintesc momentele când îmi înțepau brațele. Nu mai simțeam nicio durere. Număram picăturile pe care viața mi le adăuga în sânge, atât cât puteam, fiindcă la un moment dat, le pierdeam șirul. Ce mai sunt eu acum?! Un omuleț din picături. Curg printre oameni... Oftează și vocea i se gâtuie ca un semnal electric întrerupt din buton. Spun și eu ceva cât să-și poată reveni, cât să o smulg din faza de neuitare. Vocea anemică îmi tremură. Sunt terorizată. Am cerut să fiu imediat externată fiindcă nu mai suportam. Dacă medicul m-ar fi refuzat, cred că aș fi ajuns în stare de șoc. Dar probabil că am avut o față... Amuțisem cu telefonul la ureche. E posibil să se întâmple așa ceva într-un spital? Acesta este locul în care se caută sănătatea? Iau aerul celui foarte stăpân pe sine și-i zic: nu mai povesti nimănui ce mi-ai divulgat mie acum. Încearcă să te detașezi de episodul acesta, altfel riști să te tulburi și mai tare. Acum ai nevoie de odihnă, să te poți liniști. E momentul să te impui în fața tuturor. Nu mai lăsa pe nimeni să te manipuleze. Să te lase în pace cu problemele lor, ai nevoie doar de liniște și de înțelegere. Să aibă ei grijă de tine acum! Da, așa o să fac. Cel puțin o să încerc. Da, da, îți mulțumesc mult. Mi-a făcut așa de bine conversația cu tine. Te îmbrățișez și te rog încă o dată ai grijă de tine. Ești sigura ta prietenă, singura care trebuie să o facă. I-am simțit teama nu atât în glas, cât în suflet, chiar și după ce s-a stins și ultimul sunet, iar firul de transmisie s-a rupt în eter ca o plasă de păianjen smulsă de pămătuf. Cu toate acestea, eterul păstrează amprentele sonore undeva într-o bază de date spațială. Acolo avem toți vocile așezate după criteriile veșniciei, poate după origini, după genealogie, după spirit, după evenimente, după gradul de îmbolnăvire, cine poate ști?! Am de lucru dar nu mă pot concentra deloc. În birou intră, iese mereu câte cineva, citim informații, facem propuneri, dezbatem, aprobăm, semnăm, dăm indicații și altele. Trebuie să fii atent, dar oare se mai poate? Mă gândesc. Și-a construit singură un duplex. A vândut casa veche și unul dintre apartamente. De mult făcuse demersuri pe la primărie, dăduse bani în dreapta și în stânga pentru aprobări, proiecte. Mai bine de jumate din timp, la serviciu dădea și primea telefoane. Se războia când era cazul, era foarte diplomată în situațiile care cereau aceasta. Era descurcăreață. Și obositoare pentru că povestea întruna despre ce a mai făcut, ce a zis ăla, cum s-a certat cu celălalt, dar niciodată de unde veneau toți acești bani mulți, mulți... În sfârșit, s-a mutat. Au început lucrările interioare. La o vilă în oglindă, cu etaj, garaje, seră, beci, grădină, livadă și multe altele, era mult de muncă. Băile de sus erau fie în roșu, fie în lila, fie în verde-brotac. Dormitorul, cu terasă. O cameră de oaspeți, livingul, bucătăria, toate cu stilul și armonia potrivite cerințelor la modă. Mansarda. Birourile. Camerele de oaspeți. Cele de închiriat turiștilor... Și-a găsit și bărbat cu care s-a căsătorit legitim, chiar dacă nu și-a schimbat numele. Avea nevoie de cineva care să-i administreze treburile, care să fie bun de muncă într-o asemenea gospodărie. La momentul de față este plecat în țară cu serviciul. Prin urmare, ea este singură. Tot singură! Nu pot lipsi foarte mult de la serviciu că nu vreau să mă pensioneze ăștia. Mi-amintesc, astă-vară, când încă mai putea să vină la muncă, spunea cu strângere de inimă: ei, voi o să mai apucați pensia, eu nu! Nimeni, nimeni nu-i mai dădea nimic de lucru, nici șefii, nici colegii. Scotea agenda și scria acolo ceva, poate niște gânduri de adio, poate că făcea niște calcule, ultimele din viață. Tot acolo își nota ce să ne aducă fiecăruia, că se apucase și de negoț cu ouă, legume, fructe și băutură. Poate că nota unde își pusese banii, notițele de la serviciu ori ochelarii. Începuse să uite. Umplea timpul în mod economic! Medicamentele costă enorm. Consultațiile, analizele, tratamentele, drumurile. Toate. Nu am voie să mănânc sărat, gras, iute. Aia nu, aia nu, iar dintre cele permise, pe unele nu le agreez. Nu știu ce voi face. Cum o s-o scot la capăt?! Oftează. Cel mai greu este că nu știi ce să-i răspunzi. Ea se duce în jos și tu nu știi de ce parte a corpului să o ții ca să nu alunece, să nu te tragă și pe tine în acel rău ireversibil. Mi-amintesc alt episod, când povestea că mama ei o considera dusă cu capul. Povestea și plângea, ea care fusese vitalitatea întruchipată. Nu-i mai plăcea de nimeni. Nici măcar fiu-său cu care s-a chinuit pe când era mic. Spunea că nu o ajută cu bani. Spune că nu are. Starea ei prezentă este o permanentă senzație că lumea din jur o înnebunește. Și se simte singură și ocolită de oameni. Poate pentru că e altfel, acum. Ea e bolnavă. Cancerul și-a făcut duplex în trupul ei. Cu etaj, cu mansardă, cu piscină, garaj, grădiniță, tot confortul. Confort sporit. Între timp, a mai suportat o intervenție chirurgicală, la București. Când s-a întors, m-am pomenit cu ea că-mi pune pe masă o pereche de ochelari. Vezi cum îți vin, îți plac? Da, da, zi-mi cât mă costă. Nimic, nimic. Știam că ai nevoie și i-am găsit la un preț accesibil... ia-i, să-i porți sănătoasă! O lacrimă și-a făcut de cap pe obrazul meu. Și am lăsat-o să văd dacă nu se întrece cu măsura. Fata asta, of, fata asta se gândește că în curând vor rămâne doar faptele ei. Nimic altceva. Se gândește la moarte. Deși îi este extrem de greu, totuși, face orice pentru a o învinge, pentru a mai rămâne aici, cu noi... Timpul ei se împarte în boala de acasă și boala de la serviciu. Acasă are mamă, câine, bărbat, băiat. Noră. Nu-i place să pomenească de ea. Ca de niciuna dintre metehnele ei. Aici vine, se așază în fotoliul ei de piele în care se pierde în gânduri, cu durerile pe care doar ea le știe. I se face rău, abia vorbește, mă sperii, uneori nici eu nu știu ce aș putea să fac. Îi sugerez din când în când să rămână acasă, dar nu vrea. Îi amintesc doar că acolo se poate trata, se poate odihni. Încearcă și tratamente naturiste! - îi mai spun colegii, dar ea nu renunță la medicamentul de o sută de milioane pe lună prescris de medic și care se pare că este și netestat! A ajuns un fel de cobai pe care se încearcă remediul, știe prea bine asta, dar nu se lasă, cu toate că, iată, i-a dat peste cap ficatul. Îi place lucrul de mână. Până acum un an lucra origami. Cred că fiecare dintre noi avem un suvenir: o lebădă, un pescăruș, un coșulet, un pom de iarnă, o floare. În ultima vreme s-a reprofilat. Face șiraguri, brățări, accesorii lucrate cu măiestrie. Așa mai scoate un ban. De medicamente. Dimineața, deschid geamul plin de buline de respirație pisicească și inhalez aerul salin în piept de parcă aș trage, când pe o nară, când pe cealaltă, tot orașul încă netrezit, cu viciile, cu nemulțumirile, cu visele încă netulburate ale copiilor, cu străzi, copaci, clădiri și tot ce mai există în picioare la vremea asta. Ca pe un narcotic. O pasăre țâșnește din castan, îmi scutură gândurile puternic și mă eliberează de noapte cu geaca ei neagră, parcă printr-o magie zodiacală! |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate