Maria, în schimb, se temea să povestească, era foarte zgârcită în cuvinte când ne apropiam cu discuțiile de viața ei, scriind însă cu o forță și o încărcătură atât de intense și dramatice, încât am permanentizat acest mod de lucru, căutând, conjunctural, soluții care să-i stârnească dorința de a-și povesti viața. Discuțiile telefonice puteau dura zeci de minute, fără a ne spune prea multe lucruri, subiectele ei erau mereu aceleași, suferința ei reală plus cele închipuite, bănuite doar, regretele ei eterne, revolta împotriva destinului nemeritat, revolta împotriva doctorilor, problemele cu mama ei, cu verii și nepoții, la computer scriam despre te miri ce, comentam când unul când altul un eveniment, în special din viata ei relativ recentă, intensitatea ultimilor ani, dramatismul lor, fiind depășite doar de dramatismul copilariei și adolescenței, tinereții, de fapt. Când atingeam o anumită vibrație în mesajele noastre scrise, niciodată când ne vorbeam la telefon, se declanșa dorința ei de a-și scormoni în amintiri, și, din acel moment nu mai comentam, o lăsam să scrie, temându-mă să nu-i întrerup firul fermecat al aducerilor aminte, citind cu înfrigurare textul, pe măsură ce mi-l trimitea, paragraf cu paragraf, totul se petrecea online, fără prelucrări, fără cosmetizări ale frazelor, scria în propozitii scurte, aparent haotice, erau momente magice în care parcă eram înăuntrul sufletului ei hărțuit, trăind la intensitate asemănătoare cu retrăirea ei evenimentele trecute care i-au marcat copilăria, adolescența, tinerețea și viața apropiată. Aveam să descopăr o ființă excesiv de fragilă, cu o sensibilitate patologică, bolnavă, realmente bolnavă, ipohondră în acelasi timp, ipohondria sporindu-i suferințele, lipsită de grija celor din jur, dar risipindu-se fără control într-o grijă față de ceilalți. Mai avea un mod de a scrie, uneori după ce încheiam convorbirea telefonică sau comunicarea online pe net, își rememora perioade ale vieții, amintirile, declanșate te miri prin ce mecanism psihologic, înlănțuindu-se de această dată în fraze ample, asezate, era altă ființă, altă scriere de parcă alta era scriitoarea.
Textul următor l-am primit offline, l-am citit a doua zi, fiind postat la două ore după miezul nopții, dupa aproape două ore de vorbe la telefon, fără prea multe lucruri spuse, fără comunicare reală, doar repetarea acelorași întâmplări, analize medicale, valori de referință, suferința perpetuă și incurabilă, întoarsă pe toate fețele, într-o analiză repetată la limita suportabilității.
"Nu am somn și-ți voi spune o poveste, o poveste reală care e povestea mea și a mamei mele, de câte ori mă gândesc că într-o zi o voi pierde pe mama îmi dau lacrimile, mi-e dragă tare, atât de dragă încât mă doare. De fapt povestea e foarte simplă și nu prea sunt multe de spus, doar atât, o femeie tânără de la țară a rămas cu o fetiță de vreun an și ceva, tata a plecat departe, și-a făcut o altă familie, toată viața ei, femeia și-a dedicat-o fetei, s-a creat între ele o legătură foarte puternică, nu se aveau decât una pe cealaltă. Pentru fată, mama era universul ei, nu aveau o viață îndestulată, dar era atâta liniște, atâta bucurie când erau împreună, încât nu conta nimic, nu conta că pe masa lor nu erau întotdeauna bucate bune, nu conta că uneori nu aveau lemne de foc, nu conta că fetița nu avea jucării, nu conta că mama nu avea niciun ajutor, conta doar că se aveau una pe alta. Așa a fost ani de zile, mulți ani, fetița a crescut, nu știa ce înseamnă frați, tată...o avea doar pe mama ei și o căsuță mică, dar era multă liniște în aceea căsuță, în afară de timpul când mama ei mergea de noapte la lucru, atunci era un coșmar, o frică de întuneric, de lucruri rele care i se puteau întâmpla...dar a trecut ...fata a crescut...a trecut prin multe...dar mama a rămas tot ce avea mai de preț pe lume....femeia era foarte harnică...a făcut o casă cu ajutorul unor bani din terenuri, o casă mare, cu baie, bucătarie, tot confortul...apoi au apărut niște nepoți, copiii surorii ei, având probleme în familie au venit la ele, amândouă s-au ocupat de ei și copiii au crescut, a venit și o matușă....a venit și bunica...târziu, dar a venit și ea...treptat, încet, mama s-a atașat mult de cei care i-au venit în casă...fără să-și dea seama a împărțit acea dragoste care o avea pentru fata ei, cu ceilalți, iar pentru ea nu au mai rămas decât firimituri....asta doare rău, să rămâi cu firimituri ....nu pot scrie mai departe că mă strange prea rău în piept."
Când am citit acest prim text am înghețat. L-am recitit de câteva ori, instantaneu m-am hotărât să renunț la proiectul meu, documentarea făcută în acest fel mi se parea necinstită, era atâta încărcătură personală în rândurile primite încât orice încercare de a prelucra artistic textul, ar fi distrus forța lui. Câteva zile am evitat conectarea cu ea, recitind textul și căutând fără succes soluții pentru literaturizarea lui. Am renunțat și încă nu citisem totul.
Următorul text l-am primit online, după mai bine de o oră de povești fără conținut, repetitive, obositoare:
"...dar nopțile în care eu dormeam singură când mama pleca la muncă nu le voi uita până voi muri.
într-o noapte m-am speriat așa de tare că am fugit în pijama și un pardesiu cum se purta pe vremea aceea vreo 3km.
am lăsat totul deschis și am fugit
simțeam că mă urmărește ceva tot drumul
am visat urât
am avut un coșmar
m-am liniștit când am ajuns la bunica
unchiul teodor și-a dat seama cât sunt de speriată și m-a liniștit
nu mi-a fost bine , nu mă victimizez, dar așa mi-a fost mie viața
eram la școala primară
mama nu avea să-mi dea bani de corn
erau cornuri baton, cuib de viespe, corn cu zahăr și altele
pe toate le țin minte
și mai era înghețata "Polar"
într-o zi după ce o colegă a aruncat ambalajul de la înghețată, am luat hârtia de jos, m-am uitat să nu mă vadă nimeni și am lins ce a mai rămas pe ea
altădată am șters de hăinuță o cireașă căzută pe jos și am mâncat-o
mama era zilieră
și avea rate pentru mobilă și altele prin casă
tata nu prea îmi trimitea bani
adică pensia alimentară obligatorie, nici nu se putea vorbi de alți bani
dar am avut și eu micile mele bucurii
o aveam pe tanti sabina unde mergeam și stăteam la căldură
avea o cantă cu apă, am și eu una unde fac limonadă
îmi dădea din puic ( un sertar ) câte ceva, mereu așteptam să meargă la puic
am avut prietene înstărite
eram acum domnișoară la liceu
ele erau foarte frumos îmbrăcate
eu nu prea aveam haine
de aceea cand am terminat liceul am muncit
să am și eu banul meu
dar nu prea i-am stricat pentru că voiam să fac două camere, bucătarie și baie
nu aveam baie
m-am spălat în lighean pana la 32 de ani
dar banii s-au devalorizat și nu am mai făcut nimic
eu nu am copii
dar să știi că dacă aș fi avut unul l-aș fi educat în așa fel încât să știe ce înseamnă viața
asta e
dar crede-mă l-am iertat pe tata
doliul după bunica a fost până luna trecută
eu încă voi purta doliu după tata până la sfârșitul anului
luna aceasta se împlinește un an de când a murit
eu nu am fost în vacanțe, nu am fost la mare
nici nu știu ce înseamnă
am fost de fapt odată în tabără, dar am făcut pojar
valea minișului
țin minte cum era
ne puneau filme ca la cinematograf seara
mâncam dimineața cacao cu lapte, panine cu dulceață
erau bune
mergeam în excursii lungi pe jos
era o punte îngustă
și mă jucam că pescuiesc
am căzut de pe punte
dar nu am plâns
toate mă dureau
dar mă gândeam că mă trimit acasă
apoi am făcut pojar
aveam un geamantan nu prea mare, vișiniu
îmi era așa de drag
mama mi l-a cumpărat să-l am în tabără
dar era greu
nu știu de ce era așa de greu
în clasa I-a am mers cu cărțile în mană
mi-a trimis tata o servietă
cred că a căpătat-o de undeva
era mare
și trebuia să țin mâna ridicată ca să nu ajungă jos
toți râdeau de mine
spuneau că e mai mare servieta decât mine
acum mă amuz
apoi mi-a luat un ghiozdan mama, dar nu avea mâner
numai de pus pe spate
si nenea teofil soțul lui tanti sabina mi-a făcut mâner la ghiozdan
eram așa bucuroasă
îl puteam ține și în mână
aveam de făcut la lucru manual un covoraș
dar nu avea cine să-mi facă rama
până la urmă mi-a făcut nenea teofil o ramă, mama mi-a dat lâniță verde și maro
am stat toată noaptea și am făcut covorașul
al meu a fost cel mai frumos
atunci nu m-a bătut învățătoarea
nu a mai avut cum
i-am făcut-o
nu se aștepta să am covoraș
a întrebat-o pe mama dacă l-am făcut eu
și mama i-a spus că am stat toată noaptea să-l fac
știi cum m-am simțit...
simțeam că m-am răzbunat pe ea pentru toate bătăile care mi le trăgea
- no mai dă în mine dacă poți!
uite ce covoraș am!
nici tu nu poți face asa ceva!
cand au stricat casa s-a pierdut
l-am păstrat o vreme
dar acum nu îl mai am
acum să nu crezi că mi-a fost doar rău cât am fost copil
după ce am crescut am putut să-mi fac foc când mama era la lucru
veneau prietenele mele la mine
era curat în căsuța mea, crede-mă atat de dragă mi-a fost acea casuță că am plâns când au dărâmat-o, făceam foc
ascultam discuri la picap
tanti sabina ne-a vândut picapul
iar eu cumpăram toate discurile Angelei Similea
eram fan
îi cunoșteam toate cantecele
am fost la două spectacole când a fost în oraș
o femeie frumoasă, delicată, cu o voce caldă, romantică
ce să spun?
și acum mi-e tare dragă
eu fac parte din decreței
atunci când s-a dat acel decret în care era interzis avortul
eram pe stradă din 68 născute raluca, elena, victorița, eu, mihaela, loredana din 71, patricia 66
veneau la mine
eram singure
dar noi știam să ne simțim bine
noi ne-am trăit copilăria, adolescența
acum adolescența înseamnă cu totul altceva
ascultam placi, adică discuri
făceam teme
le era tare drag la mine
aveam o sobă de tablă tip papuc și făceam pe ea roți de cartofi
raluca și acum îmi spune cât de bune erau roțile de cartofi
acum mi-am adus aminte de ceva amuzant
de miere zaharizată
adică o felie de pâine cu ulei și zahăr
ieșeam afară cu o felie de astfel de pâine, îmi cereau copiii dar nu le dădeam ca să nu știe că era ulei cu zahăr
o vecină a venit la mama să o roage să-i dea numai puțină miere zaharizată că îi e prea poftă la copil
am înlemnit cand mama a spus - vecină nu am
apoi și-a auzit povești
că e zgârcită și nu i-a dat la copil un pic de miere de poftă și i-a fost frică să nu moară
pentru că nu a găsit miere zaharizată
dar eu de câte ori le vedeam ciocolata, guma, bomboanele din Germania
aveau neamuri în Germania și mamă ce zgârciți erau
de vreo câțiva ani mi-a spus mihaela, prietena mea bolnavă, că nu realizează cum de am fost așa zgârcită să nu-i dau nimic din acel pachet mare
mama închidea camera din față
ușa avea geam de sticlă
am urcat pe un scăunel și le-am arătat un pachet
le-am spus ca acolo am dulciuri de toate felurile din America
dar nu era decât o cutie de carton mare, dar goală
și nici rude în America nu aveam
am râs copios cu mihaela când i-am spus
draga mea nu era nimic în acea cutie
doar m-am lăudat și eu
mi-a spus ca visa noaptea cum deschid pachetul și îi dau o ciocolată și ani de zile a urmărit-o gândul cât de bune puteau fi dulciurile din America
dar când a venit unchiul meu pe care acum îl am în America i-am dus o plasă de dulciuri
și i-am spus
draga mea ți-am adus dulcuri din pachetul din America
crede-mă i-au zâmbit ochii și a mâncat cu mare poftă o ciocolată mare
ea care abia mânca
sunt întâmplări de care îmi amintesc cu drag
am avut prietene adevărate și le mai am cred
însă fiecare are familia ei, iar eu nu prea vreau să deranjez
dar când ne întâlnim atunci râdem, povestim
cu raluca vorbesc mult la telefon
ea era mai grăsuță
iar eu prea slabă
mergeam în fiecare duminică la cinematograf la film
mai ales la filmele indiene
eu mai mititică nu vedeam
o vedeam pe raluca cum îi spune uneia din față turtindu-i părul, nu vă supărați nu vede prietena mea
toți plângeau în sală la filmele indiene, iar noi ne prăpădeam de râs
apoi mergeam la suc și prajitură și apoi în parc
era frumos în parc
era frumos și la suc
mai mergeam și la înghețată
noi știam să ne bucurăm de lucrurile mărunte
mergeam după ghiocei
jucam șotronul, noi îi spuneam paradis, coarda
rațele și vânătorii, de-a v-ați ascunselea
și eram sănătoși
eu nu am avut nicio problemă de sănătate
doar amigdalele mă mai dureau, până când m-am speriat de acea țigancă, la 23 de ani
de atunci cam toate s-au terminat pentru mine
eu care dormeam singură de la 5 ani, cand nu-mi mai era frică să dorm singură atunci am pățit ce am pățit
dar iți spun cea mai frumoasă perioadă din viața mea a fost copilăria, adolescența
școala m-a împlinit
fiecare dintre noi avem amintiri
eu mi-am ars toate amintirile cand m-am căsătorit
nu stiu de ce...
nu voiam sa citească nimeni nimic din acel caiet
și așa de rău îmi pare dupa el
era un caiet de 200 de file scris
asta e
te las că maine avem treabă..."


Fascinante aceste rânduri! Ce să modifici fără a pierde totul... Ce să adaugi, să transformi sau să recreezi literar?... Chiar dacă fragmentul nu este literar, este mai mult decât atât, este viu. O copilărie întreagă mi-a fost povestită în treizeci de minute, timp în care am respirat în liniște, am lăsat-o să scrie, era parcă în transă, retrăia în chip dramatic toată suferința și bucuria copilăriei, eu citind aproape paralizat de emoție.