IV

Cândva, pe un plan divers, pe o linie discontinuă și subiectivă, se născură cei doi, gemenii eternității. Aria era fericită. Rafael surâdea, coborând, ca niciodată, două sau trei ziduri protectoare. Clipele se scurgeau subtil, ceremonios, lent, ca mierea din borcanul plin. Însă răul, definit ca o antiteză a celor întâmplate deja, axioma unui timp nearticulat, deveni conștient, controlând Universul. Rafael nu știa asta. Aria bănuia ceva, intuiția unui alt prezent, instinctul protector al viitorului, lacrima atotcunoscătoare a oricărui părinte îngrijorat. Apoi Pământul se cutremură de durere...

...Bucuria cărnii, caldă, ca o atingere ușoară a pielii mâinii stângi. Context nou. Îmbrățișare. Armonie. Zâmbet neștiut. Dorința reflectată în două oglinzi distincte, dar reîntâlnite în două trupuri unite prin acceptare și tăcere. Nimeni nu știa, nimeni nu trebuia să știe. Prima noapte împreună, primă îmbrățișare sinceră, prima declarație de afecțiune. Cunoșteau sursa clișeică a faptului trăit, dar nu le păsa. Erau tineri, îndrăgostiți, nebuni. Trăiau doar ceea ce alții refuzau să trăiască.
– Cine suntem noi, dragul meu, dacă nu direcția unui punct comun?

Noaptea se prăbuși neștiută, ca uitarea asupra unui bolnav de Alzheimer. Umbrele cereau sânge. Lumina cerea mai multă lumină. Omul cerea satisfacerea instinctelor. Rafael cerea un somn benefic.
"Sunt cântecul unei stele îndepărtate, căldura unei galaxii nesupravegheate, dorul unei aparențe planetare. De ce nu aș fi și omul care ar trebui să existe?..."
Zgomote sinistre. Uși trântite într-un altfel de miez de noapte. Rafael ar fi vrut o altă cale, un alt drum spre infinitul propriei decepții seculare. Rafael ar fi vrut ca sursa zgomotelor nocturne să dispară, undeva printre găurile de șoarece și firele invizibile ale destinului său inutil....
Aria era plecată. Locul de la perete păstra o căldură aparentă, un spațiu concret de zi, o dragoste nebună de noapte. Rafael privi sec locul, împietrit ca un munte de granit.
"Cine simte, cine plânge? Doar nu am ajuns aici doar pentru a pleca... Văd eu, lumina vine doar de la răsărit..."

Două clădiri alăturate, o pereche identică de cenușiu și moarte. Fiecare clădire păstra tainicul luminos al câte unei încăperi misterioase. Întunericul păstra aroma zilei, conferindu-și un specific delicios, de urină, urlete canine și transpirație umană. Bezna ridica bariera dintre om și natură, amestecând culori și forme, cutremurând arbori și bestii nocturne. Dar nu abisul era cel care înspăimânta cel mai mult...
Cel Dublu, ființa care nu era ființă, privea dincolo de clădirea alăturată, savurând un pahar plin ochi cu suferință umană și durere universală. Cel Dublu absorbea durerea, iar paharul amplifica strigătele nebuniei de dincolo de capătul galaxiei, din abisul neștiut al propriei acceptări. Un tremurat perceptibil la nivel molecular îi revela consumul lăuntric, însă percepția asupra firelor pe care le țesea încontinuu îl trimitea dincolo, tot mai departe de ceea ce putea cuprinde mintea.
Cel Dublu înghiți ultima picătură de suferință, împrăștiind calmul și melancolia unui somn uman decent. Cel Dublu aștepta. Cel Dublu era prezent, prezența sa definind secțiunea sa de realitate. Cel Dublu tresări. Așteptarea se sfârși, iar perechea sa din clădirea alăturată își începu jocul milenar...

AntiDublul, ființa mai mult decât ființă, savura o halbă cu lacrimi de sânge și durere atroce. Își linse buzele, sadic, primitiv, un demon al propriei naturi devastatoare. AntiDublul își curăță ochii, iar privirea deveni oglinda amplificată a demenței trecute, prezente și viitoare. AntiDublul termină lacom halba, o aruncă pe fereastră și privi cu satisfacție explozia de sticlă și tortură. Mai mulți câini, așezați într-un cer sinistru, fugiră în alte zări, speriați de urlete lunare mai demente decât cele canine...
AntiDublul se așeză pe șezlong, aruncând priviri revoltate spre clădirea geamănă. Începu să râdă, straniu, sunetul reverberând dincolo de eoni, dement, ca unghiile pe tabla unei clase părăsite nu numai de elevi, ci și de viață. Însă sunetul propriei nebunii alterate îl trezi din visul mesei copioase.
– Gata cu jocurile stupide, amice! De ce nu mă înfrunți aici, simulând războiul rece?
Glasul său baritona zarea străvezie spre Cel Dublu, ca un cântec de leagăn al căminului demonic. AntiDublul nu primi răspuns. AntiDublul nu aștepta răspuns, el urma doar jocul echilibrat al firelor de comandă aleatorie. Cel care controla totul nu putea fi văzut, iar frustrarea lovi atât în AntiDublu, cât și în Cel Dublu.
- Vino, prietene, vino și cântă jalea și disperarea oamenilor! Ești aceeași coardă a instrumentului morții, numai că direcția ta e greșită.
Noaptea recita poezia știută de la o clădire la cealaltă, ca un murmur preistoric, nealterat de disparitatea prezentă. Jocul continua clipă de clipă, feerie antinomică a scenei din spatele scenei. Iar cele două cazuri patologice, identități nefericite și mai mult decât umane, își continuau lupta pe o scenă mai reală decât viața...