agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2014-10-10 | |
Următoarele trei zile au fost la fel de pline și au trecut la fel de repede. Aceleași întâlniri matinale, bucuria ei tot mai evidentă de la o zi la alta, bucurie ce mie îmi era de ajuns pentru toata ziua, ținutele elegante, nesofisticate excesiv, super asortate, parfumurile naturale ce și le făcea singură, cum aveam să aflu, mai târziu, cafeaua, micul dejun, prânzul pe fugă, nu am mai lăsat-o fără să mănânce, și, în fiecare seară cina, prilej de povești tot mai lungi. Copilăria, anii de școală, anii de facultate, viața mea în Italia, toate se amestecau, și treceam pe rând de la una la alta. I-am prezentat grădina în întregime, nu doar ce era îngrădit, anexele, peștera cu proviziile, care a uimit-o din nou, casa cu cele două apartamente, cu livingul central, camera mea bună la toate, și dormitorul de sus, apoi cele două dormitoare de la etaj ale lui David, el neavând cameră jos, în locul ei fiind o bucătărie-sufragerie mare, echipată ca la carte.
- Aici ai putea să stai tu, i-am spus când am ajuns la dormitorul meu de la etaj. E liber. Poți, oricând te prinde seara aici, să rămâi peste noapte. Și în fiecare din cele trei zile, spre seară, înainte de cină, m-am bucurat la fel ca în prima zi de frumusețea tabloului ei. Își menținea plăcerea de a picta, cu aceeași intensitate, fără să obosească sau să se plictisească de același subiect, "Casa de Piatră". Eu numeam mișcarea ei în jurul casei "Ceasul Casei de Piatră", ea îi spunea "Zodiacul Casei". Socotind că primul tablou era la orele douăsprezece, cel de-al doilea la șase, fiecare tablou ce a urmat, se putea asimila cu una dintre orele ceasornicului. Era ca și cum Irina ar fi stat pe loc și tot planul "Casei de Piatră" s-ar fi rotit, înainte și înapoi, într-o mișcare necontrolată, aleatorie, dar fără repetarea opririi la aceeași oră. Încântarea era aceeași, fiecare tablou era la fel de proaspăt și surprinzător. - Mâine vin fiul meu cu fetița și soția, și fratele meu la pescuit, i-am spus sâmbătă seara, după cină. - Atunci eu nu vin, vă las în familie. - Poate vrei să mergi pe jos acasă…sau poate dormi în camera de sus, încuiată pe dinafară, i-am zâmbit cu subânțeles. Nici să nu te gândești. Abia aștept să o vezi pe Cristiana. - Am zis și eu, îmi văd de ale mele, oricum. - Tu rămâi oaspete de onoare…la opt bem cafeaua. Știam că fratele meu vine cu noaptea în cap, îi cunoșteam pasiunea pentru pescuit, așa că la opt, când a sosit Irina, el era deja pe lac și avea câțiva pești. L-am chemat și pe el la cafea, au făcut cunoștință, a băut repede cafeaua și a plecat la undiță. Am rămas cu Irina, ne-am terminat cafeaua și apoi și-a ales un loc pe pajiștea din spatele casei, în partea de către râu. - Vrei să te ascunzi, dar nu scapi de mine nici azi, i-am spus așezându-i șevaletul. - Cristiane, e bine așa, ocupă-te de oaspeții tăi, eu sunt de-a casei, mi-a spus râzând cu degetul la buze. - Trage tare că dacă ajunge Cristiana, nu mai scapi de ea, ai să vezi… - Atunci du-te și lucrează și tu ceva, să pot începe, a râs iarăși cu poftă. - Spor la lucru! M-am întors pe terasă, aveam multă treabă, urmau să fie mulți la masă, și vroiam să fie toate gata până la prânz. Le-am pregătit câteva feluri de mâncare și am copt și o prăjitură cu fructe. Am pregătit șase tacâmuri, am scos băuturi răcoritoare și nu numai, pe la unsprezece m-am dus la Irina cu un pahar cu cidru, era mulțumită de tablou, mai avea mult de lucru, dar mergea bine. Pe la doisprezece au apărut și Tudor cu Iulia și nepoțica, ne-am îmbrățișat, și din acel moment, am avut în permanență dublă asistență la tot ce am facut: Cristiana și Giovane. Câinele o iubea tare mult pe fetiță, și ea îl iubea în felul ei și mai mult. Giovane suporta disciplinat toate flocăielile și urechile întinse, fără să crâcnească. Am luat-o de mână și ne-am apropiat de Irina. Puțin a lipsit să nu o vopsească cu penelul pe față, când a luat-o în brațe sărutându-i obrajii și ochii plini de viață. - Bunicule! Irina e noua mea bunică?... - Nu puiule, e o prietenă de-a lui bunicu, pictoriță, și vrea să picteze casa și grădina. - Dar bunica nu mai ți-e prietenă? - Ba da Cristiana, mi-e prietenă, dar ea nu vrea să vină aici niciodată. - Să știi că Irina e mai frumoasă decât bunica. - Mulțumesc puiule, ești o fetiță tare scumpă, ești o dulceață, a strâns-o cu drag la piept Irina. - Hai Cristinel, hai să mergem, s-o lăsăm pe Irina că are de lucru. -Te chem la masă, într-o oră. M-am întors la terasă, i-am servit cu băuturi pe toți, l-am chemat și pe fratele meu,i-am întrebat când vor să mănânce, și apoi, în sfârșit, m-am așezat la o țigară, în așa fel încât să o pot vedea pe Irina. Le-am răspuns celor de la masă întrebărilor legate de Irina, spunându-le să aibă răbdare să-i vadă tabloul și atunci vor vedea ce mână are femeia asta, ce tablouri știe să facă. Mă simțeam ciudat că trebuia să dau într-un fel socoteală, să mă apăr și să o apăr în același timp pe Irina de bănuielile nedrepte ale celor din jur. Mi s-a părut injustă situația, am luat două pahare, o sticlă de bere, și m-am dus la ea. M-am așezat aproape, i-am turnat în pahar și i-am spus: - Dacă nu bei cu mine berea asta, înseamnă că nu te cunosc deloc, iar tu nu mă prețuiești niciun pic. Noroc! - Þi-e greu acolo, așa-i? Noroc! lasă că trece… A gustat din paharul cu bere, și-a șters pensulele, și mi-a spus: - Hai să mergem la masă să luptăm împreună. Și-a petrecut brațul stâng pe după brațul meu, și-a împreunat palmele și am pornit către terasă, potrivindu-și pașii după ai mei. - Ea e Irina, Irina Urcan, o pictoriță de mare clasă. Este sora doctorului din sat, doctorul Urcan. - Lasă Cristiane, lasă, nu mă mai lăuda, m-ai chemat la masă, mi-e foame, a zis atingându-mă cu mâna pe umăr. - Ai dreptate, hai să punem masa. M-a ajutat și ea la adusul bucatelor, a mâncat pe fugă, și-a cerut scuze, că i se usucă vopselele, a fumat totuși o țigară, și a plecat la lucru. Trebuia să termine tabloul până în seară. Comentariile celor rămași la masă au fost toate admirative, favorabile, pentru frumusețea și hotărârea ei. - Stați să-i vedeți tabloul deseară! - Dar de unde știi? - A mai făcut câteva, în zilele trecute. Am adunat masa, am spălat vasele, am făcut curat pe terasă, și în cele din urmă, am luat-o pe Cristiana în brațe și ne-am dus la căluț, vroia să-l mângâie și să-l călărească. Mai facusem acest lucru și altă dată, era destul de greu, eu conduceam calul și tatăl ei o ținea să nu cadă, mergând alături, încet, poticnit, dar fetița era foarte bucuroasă. - Pune șaua pe căluț, o plimb eu, a apărut deodată lângă noi, Irina. Călăresc de la cincisprezece ani. - Hai să aducem șaua, Tudore, așa e cum a spus, nu-ți fie teamă, i-am spus fiului meu, cu toată încrederea, pentru a-i spulbera îndoiala, la fel de mare. Tudor a adus șaua, Irina a legat curelușele pe sub burta calului, i-a pus căpăstrul, apoi i-a zis băiatului: - Ajută-mă! Tudor a așteptat să-i vadă piciorul stâng în scăriță, apoi și-a făcut palmele căuș, și a săltat-o ușor, până ce Irina a trecut piciorul drept peste căluț. Tot el i-a ridicat-o pe Cristiana, care era mai fericită ca oricând. A așezat-o pe fetiță în fața ei, ținând-o lateral cu mâinile, și a pornit, încet, la pas, bucurându-se de bucuria copilului. S-au îndepărtat de noi, Irina era relaxată, se vedea după ținuta în șa, iar eu eram calm și atât de mândru de isprava ei. Au făcut câteva ture de țarc, au alergat ușor la început, apoi ceva mai repede, și încă înainte de a coborî din șa, micuța a început să strige: - Bunicule! Bunicule! ai văzut ce tare am alergat, mai vin să călăresc cu Irina! - Bine puiule, am văzut, a fost minunat! Eu am luat-o pe Cristiana, iar Tudor și-a întins brațele și a prins-o pe Irina de mijloc, ajutând-o să coboare de pe cal. - Eu merg să-mi termin tabloul! a zis Irina, prinzând-o pe Cristiana de obrăjor. Mai mergem și altădată, ești o fetiță tare curajoasă. - Desfă șaua Tudore! și hai să mergem pe terasă. Să o lăsăm să-și termine tabloul. Cristiana îi povestea mamei ei ce tare a alergat caluțul, a venit și Tudor, și au plecat toți trei la plajă, pe o pătură. Am luat două beri din peșteră și m-am dus la fratele meu, lângă lac, să mai povestim de ale familiei, el fiind singurul care nu avea altă preocupare decât pescuitul, de parcă ar fi fost singur în toată grădina. - Îmi dai niște pești să vi-i fac deseară pe grătar, așa-i? i-am spus într-o vreme. - Ia-i pe toți, până deseară mai prind încă pe atâția. Am scos juvelnicul din apă, i-am dus la masa de pe terasă, erau vreo cincisprezece bucăți superbe, i-am curățat, i-am condimentat, și i-am dus în peșteră, până mai târziu. Am făcut un ibric mare de cafea, am strigat la toată lumea să vină să-și bea cafeaua, am umplut două pahare, am luat țigările și m-am dus din nou la Irina. - Când te-ai urcat în șa, ai câștigat bătălia, ce zic eu, ai câștigat războiul, ai fost fantastică! - De a doua zi am vrut să călăresc, dar nu prea am avut timp, când am văzut fericirea Cristianei, deși era ținută din toate părțile, mi-am zis că merită copilul. Te-ai temut pentru ea? - Deloc, Irina, erai atât de sigură pe tine…nu avea cum să-mi fie frică. S-a așezat lângă mine în iarbă, ochii verzi și fața bronzată, deși purta pălărioara mea de pescar, i-am dat o țigară, am băut câteva guri de cafea, apoi ne-am întins amândoi pe spate, privind cerul albastru . - Cât mai ai? - Cel mult două ore. - E bine, aș vrea să mă ajuți să pregătesc cina. - Vrei să vadă că sunt și gospodină?... - De ce mă necăjești…pregătesc eu totul, vreau doar să stai cu mine pe terasă, să privim tabloul, și să povestim. - Iartă-mă, termin și vin cu plăcere. - Te aștept. Până să treacă cele două ore, am curățat cartofi, i-am lăsat în apă, am pregătit și niște ciuperci să le pun la cuptor, și un sos de usturoi cu iaurt și pătrunjel. Am împrospătat băuturile care se încălziseră de la soarele după amiezii, și, pe la cinci, când tocmai pregătisem lemnele în tava grătarului, m-a strigat Irina să merg să o ajut. Rămas singur pe terasă, ea a mers să se spele, am privit tabloul, cu aceeași emoție și bucurie, femeia asta nu mai obosea, parcă făcea și mai ușor, și mai bine totul. Mai mult decât atât, o prințesă cu chip de înger, trecea într-o mișcare ce-i făcea formele ușor estompate, călare pe un căluț, asemănător cu al nostru. Grădina fermecată, avea nevoie de îngeri. Când s-a întors, obosită, dar cu o liniște intensă ce-i lumina chipul, și ne-am apucat să finalizăm bucatele, au apărut și ceilalți, mai puțin pescarul. Cred că au fost cu toții sinceri la vederea tabloului, care le-a stârnit manifestări de admirație. Mă tot uitam și eu cât putea să fie de frumos, mă minunam cum putea sa lucreze la fel de bine, în condițiile agitației de peste zi. L-am strigat și pe fratele meu, am mâncat pe săturate peștii prăjiți, cartofii natur presărați cu pătrunjel, și cu mujdei, ciupercile, prăjiturile rămase de la prânz. Cristiana era centrul atenției, ca întotdeauna când un copil trebuie să dizolve o anumită tensiune existentă între adulți. Frumusețea tabloului atrăgea privirile, dar nu ștergea întrebările, prejudecățile, pe care le simțeam plutind în jurul nostru. Irina era destul de rezervată, și eu am acceptat jocul ei, poate nu era un joc ci o stare, în orice caz, am ascultat comentariile lor, fără să dau replică, o priveam doar pe Irina din când în când, mă privea și ea la fel, exista o complicitate între noi, și, singura bucurie pentru mine, în acele momente, erau privirile lui Tudor îndreptate asupra Irinei. Aveam, într-un fel un aliat, sincer, necenzurat, Irina atrăgea, erau ea și tabloul ei, o bucurie dublă a privirii. A suportat totul până seara târziu, știam că ar fi vrut să plece, nu i-am propus să o duc acasă, din dorința egoistă de a rămâne doar noi doi, după plecarea tuturor. Fiul meu împreună cu soția și fetița, au plecat primii, Cristiana smulgându-i Irinei promisiunea că săptămâna viitoare vor călări din nou, fratele meu, bolnav de pescuit, lungind-o până s-a înnoptat. L-am condus împreună peste punte, la mașină, ne-am luat rămas bun, și la întoarcere, am luat-o de braț, spunându-i: - Iartă-mă te rog că nu te-am dus acasă mai devreme, dar voiam cinci minute să rămân doar cu tine, după ziua de azi, să-ți mulțumesc în primul rând pentru că ai apărut azi în grădină, și mai ales că ai rămas aici, ai luptat alături de mine. - Ai dreptate, am simțit și eu că am luptat, dar nu știu cu cine și de ce, nu înțeleg ce fel de luptă am dus. - Irina, crede-mă, prezența ta, azi, aici, le-a arătat tuturor celorlalți, că încă sunt viu, puternic, și trebuie să mă mai suporte…Să nu înțelegi greșit, dar prezența ta, în zilele din urmă, deși mi-a clătinat echilibrul destul de greu dobândit, în același timp, mi-a dat o forță nouă, mi-a reclădit toate gândurile, asta fără să am pretenția că îmi construiesc viitorul de acum încolo, alături de tine, cel puțin nu mai încolo de peste cinci zile, când vei termina cel de-al doisprezecelea tablou. Până atunci, îți spun sincer, mă bucur că vii în fiecare dimineață, sunt fericit când mai termini un tablou, par vorbe mari, dar adevărurile mari, se spun doar cu vorbe mari. Astea sunt gândurile ce țineam să ți le spun, acum putem merge la fratele tău. - Acum mergem să bem o gură de vin și să fumăm o țigară, fratele meu să mai aștepte, ai un stil, arunci ancora, tragi și sfârteci, și apoi ai vrea să-i dai drumul prăzii. Vezi că uneori prada nu mai poate fi eliberată, cel puțin nu instantaneu. - Nu-mi place cuvântul, pentru mine nu ești o pradă, ești o bucurie, o parte a sufletului meu înghețat, iarăși spun vorbe mari. - Da, dar sunt vorbe frumoase. Noroc! și a întins paharul cu cidru, privindu-mă în ochi, cu sinceritate. Am aprins câte o țigară, am mai vorbit de Cristiana, s-a angajat că săptămâna viitoare va veni să mai călărească împreună, și în cele din urmă și-a luat tabloul și am pornit către casa fratelui ei, urmând să ne vedem a doua zi. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate