În următoarele două zile, și-a schimbat locul în grădină, alegând zone în care nu mai pictase, orele 10 si apoi 9. Tablourile au fost la fel de frumoase, le-a luat acasă în fiecare seară, deși în scurt timp avea să le aducă înapoi. Își umpluse camera, care nu era foarte mare, cu tablouri, și în fiecare dimineață zăbovea mult timp privindu-le, înainte de a veni să înceapă alt tablou. În ziua a unsprezecea, dimineață, așa cum a promis, a adus toate cele zece tablouri făcute până atunci. De fapt eu mă așteptam să le aducă într-a douăsprezecea zi, dar nu mă gândisem că pentru a le avea atunci, pentru desfătarea completă din ultima zi, trebuiau aduse cu o zi înainte. A adus-o Olimpiu cu mașina, ca de obicei, dar nu a mai apărut pe terasă, la cafea, ci m-a strigat de peste punte, și când am ajuns la mașină, am realizat frumusețea gestului. Tablourile nu erau prea mari erau toate de aceeași dimensiune, dar chiar așezate la întâmplare în mașină, erau de o frumusețe ce-ți tăia răsuflarea. Am luat fiecare câte două, le-am dus în living, apoi eu și Olimpiu am mai făcut un transport. Le-am privit pe fugă, amânându-mi bucuria, i-am chemat la cafea, eu și Irina am fumat câte o țigară, le-am propus o gustare, dar m-au refuzat amândoi. Olimpiu a plecat la muncă, am mai fiert o cafea și ne-am dus în living să le privim, înainte de a se apuca de lucru. Ne-am aprins câte o țigară, am băut cafeaua, am mai aprins câte una, fără să spunem nici un cuvânt.
- Incredibil! a fost primul meu cuvânt, după vreo cincisprezece minute. Câtă vreme pictezi tabloul de azi, eu am să le aranjez în ordine, într-o succesiune geometrică a locului, sau mai bine le aranjăm deseară, stabilim și locul pe perete, hotărăști tu cum vrei.
- Bine Cristiane, eu merg să mă apuc de lucru.
- Vin să te ajut să-ți instalezi atelierul, i-am spus luându-mă după ea pe cărare.
Era prima dată când a venit cu o rochie scurtă, lejeră, deasupra genunchilor, plină de culori pastelate. Răspândea același parfum de trandafir.
Aș fi fost în stare să mă uit toată ziua la cele zece tablouri, dar mi-am zis că e mai bine să evit șederea prea îndelungată în fața lor, voi avea timp să le privesc mai târziu, și întreaga zi mi-am făcut de lucru pe afară. Pe la ora cinci după amiază a terminat tabloul, l-a adus în living, l-a așezat langă celelalte, și fiind prea devreme pentru cină, ne-am apucat de aranjarea lor pe pereți. Mai întâi a stabilit ordinea lor, pornind de la geometria locului și nu cronologic, după ziua în care le-a pictat. Apoi, tot ea a stabilit locul pe pereții albi și goi, într-o așezare neliniară, ceea ce a creat un efect nebănuit asupra camerei dar și asupra tablourilor. Ea era cea care se retrăgea către peretele opus celui pe care băteam cuiele și agățam tablourile, pentru a avea o perspectivă mai largă, eu doar îndeplineam indicațiile. Îmi amânam bucuria, cu emoție crescândă, pentru clipa când aveau să fie toate expuse. M-a chemat de vreo două ori să-mi spun părerea, dar i-am spus că nu mă pricep, și cum zice ea, e sigur, cel mai bine.
- Îți place să prelungești preludiul, așa-i?...mi-a spus râzând cu poftă.
- Ai înțeles, îmi plac bucuriile intense, ca în tehnicile tantrice de amânare conștientă a finalului,… și afirmația a venit simplu, fără nicio încărcătură vulgară, nelalocul ei.
Nici măcar atunci când am terminat nu le-am privit foarte atent, am mers în bucătărie, am adus o șampanie și două pahare, le-am așezat încet pe masă, am turnat,
i-am dus paharul lângă scara ce ducea la etaj, unde stătea în picioare, fără să spună nimic, și fără să știu ce gândește în acel moment. Am ciocnit, m-a privit intens, mi-a fost greu să-i susțin privirea, a dus paharul la buze, a sorbit încet, dar nu a lăsat paharul până nu a terminat toată șampania, dându-și capul pe spate, cu ochii închiși, iar când i-a deschis din nou, câteva lacrimi curgeau pe obrajii arămii, bronzați de soarele Casei de Piatră.
- Bucură-te femeie! Ai creat o lume în unsprezece zile, ești foarte bogată azi, acum îți pot vedea sufletul în cele unsprezece tablouri, și nu contenesc să mă minunez cât ești de frumoasă, ești deasupra tuturor, deasupra a tot ce înseamnă viață pământeană, crede-mă, nimeni nu a mai făcut ce ai făcut tu în ultimele unsprezece zile. Știu că ești surprinsă și tu de ceea ce ai realizat, așa e normal, asta e măreția vieții creatorului. Oamenii se nasc pe lume să creeze, să facă ce alții nu au făcut până la ei.
I-am luat mâna dreaptă în mâna mea, am cuprins-o de mijloc, și am condus-o la unul din fotoliile așezate lângă peretele pe care nu erau tablouri. S-a lăsat condusă, s-a așezat, i-am umplut din nou paharul cu șampanie, m-am așezat și eu în fotoliul alăturat, eram prea departe de ea, am împins măsuța joasă dintre noi, în față și am alăturat fotoliile, să ne bucurăm împreună de frumusețea incredibilă a celor unsprezece minuni, create de mâna ei. Tăcea în continuare, simțeam că vrea să-mi spună ceva, avea un gând ascuns, care o făcea să nu-și poată trăi pe de-a întregul bucuria . În cele din urmă, a mai luat o gură de șampanie, și cu voce slabă, vinovată, dezamăgită, mi-a spus privind lateral, astfel că i-am putut admira ochii verzi, incredibil de frumoși.
- Cristian, nu știu cum să încep, nu știu de fapt prea bine ce să-ți spun, dar azi, către seară, am avut un simțământ ciudat, am simțit că mă părăsesc puterile, abia am terminat tabloul, am muncit mult mai greu pentru ultimele tușe, am simțit că nu mai pot să finalizez ceea ce părea, de dimineață, la fel de ușor ca în zilele trecute. Gândul că nu voi mai putea picta ca în ultimele zile, mă omoară, nu înțeleg cum de am pierdut toată bucuria creației din zilele precedente.
- Irina, știam că se va întâmpla așa, știam ca va urma această neputință, liniștește-te, e firesc ce ți se întâmplă. Nu cunoșteam momentul când va avea loc. Îți voi explica îndată, ceea ce ți se pare de neînțeles. Zilele trecute te-ai simțit Dumnezeu, Creatorul…
- Mi-e teamă iarăși de ce spui, te joci cu cuvintele, Cristian, eu nu sunt Creatorul.
- Nu Irina, nu ești Dumnezeu, eu spun doar că Dumnezeu e în tine, și zilele trecute l-ai simțit mai mult ca altădată. Ești o ființă de lumină, frumoasă și strălucitoare. Nu te iubești îndeajuns, au fost nenumărate momentele în care te-ai urât cu tărie, te-ai respins, tot ce gândeai despre tine era negativ, rău, ascuns, respingător. Trebuie să alegi o cale cu inima, actul judecății de sine îndepartează inima. Dacă ți-ai recunoaște nevoile sincer, dacă te-ai iubi pe tine însăți îndeajuns, dacă ți-ai împlini această nevoie de autoiubire, ar dispărea judecățile de sine, inima ar fi din nou așezată în calea ei firească. Te-ai urât atât de mult după întâmplarea cu fiul tău, te-ai autorespins într-atât, încât totul era dărâmat.
După primul tablou ai reînceput să te iubești, încet, încet, ai înlocuit respingerea de sine cu un sentiment pozitiv, ai reînceput să te iubești în propriile-ți imperfecțiuni, te-ai simțit tot mai mult o ființă puternică, creatoare, cu enorme posibilități de iubire. Nu te-ai întrebat de unde vine forța ta cea nouă, te-ai întrebat de fapt, dar nu ai găsit răspunsul, nu aveai timp, nu era vremea pentru întrebări, aveai de dus o sarcină la îndeplinire.
Iubindu-te tot mai mult, cu fiecare tablou dus la bun sfârșit, Dumnezeu a găsit tot mai ușor calea către sufletul tău. Erai tot mai adevarată, te îndepărtai tot mai mult de minciună.
- Bine, admițând ceea ce spui tu, deși mi se pare doar o filozofie, de ce simt că nu mai pot, de unde neputința aceasta, acum când Dumnezeu mă iubește tot mai mult?...
- Fiecare nou tablou finalizat ți-a adus o bucurie, o sărbătoare a sufletului tău ce uitase demult de fericire. Ai avut șansa unică a unui impuls creator atât de puternic, încât va trebui să termini cele douăsprezece opere peste orice închipuire. De obicei, ceea ce iți spun mai departe, apare la finalizarea fiecărei opere creatoare. În cazul tău împlinirea va avea loc doar când vei termina și tabloul de mâine. Creația ta se va încheia doar mâine seară, și atunci vei avea mai mult decât azi dreptul, datoria să te bucuri, să fii fericită. Unsprezece zile ai fost, mai ești încă, în cea mai spectaculoasă fază a procesului creator, în faza de expansiune a scânteii tale dumnezeiești în lumea reală, fizică, materială. Vei termina mâine al doisprezecelea tablou, și apoi te vei întoarce în tine însăți, realizând ceea ce se numește contracția în sine. Expansiunea se va încetini, se va opri în cele din urmă, și va începe lunga călătorie a contracției. Scânteia ta divină se va întoarce în sine, îmbogățindu-te și dându-ți răgaz să-ți trăiești bucuria dăruită de ceea ce ai creat.
Cei mai mulți dintre noi nu iubim decât faza de expansiune, dezlănțuirea totală a energiilor creatoare. Faza contracției este o legitate, pe care dacă o respingi, din necunoaștere, devii posac și depresiv, atunci când se încheie faza de expansiune. Orice creație trebuie cinstită și savurată din plin, fiind o oglindă a sufletului. Dacă vei începe din nou să te critici, dacă din nou nu-ți place ceea ce vezi în oglindă, în creațiile tale, în câteva zile vei fi cuprinsă de depresie, de neiubirea de sine. Trebuie, ești datoare, să-ți accepți darul adus ție însăți, din lumea largă, în faza de contracție. Să te gândești că în orice clipă îl servești pe Dumnezeu, sau că servești Zeița din tine, ca expresie a adevăratei individualități a lui Dumnezeu. Dacă vei fi în armonie cu tine, vei fi în armonie cu Dumnezeu, și vei simți, mereu, bucuria creației, în diferitele ei faze.
- Voi termina mâine al doisprezecelea tablou?
- Da Irina, îl vei termina, va fi încununarea creației tale din ultimele zile.
- Și voi mai putea picta vreodată ca acum?
- Te vei odihni, te vei regăsi în esența ta cea mai pură, și când va porni, din miezul tău cel mai adevărat, un nou impuls creator, o nouă scânteie ce va vrea să iasă la lumină, vei picta din nou.
- Și ce rămâne din toate astea?
- Care este cea mai arzătoare nevoie a ta, acum și în viitor?...Dragostea, iubirea și ceva în plus, o înțelegere superioară a propriei existențe.
A rămas tăcută, privind pe rând toate tablourile, îi însoțeam privirea, iar când și-a întors capul către mine, am ridicat cupa de șampanie, am așteptat să o ridice și ea și i-am spus: - Declar deschise serbările Casei de Piatră. Un singur prinț mai trebuie să vină, dar nu va ajunge azi, îl așteptăm cu mare drag, mâine. Până atunci să bem și să mâncăm. Să cânte muzica!...am încheiat și m-am îndreptat către camera mea să aduc laptopul și boxele să pun niște muzică. Am ales Anotimpurile lui Vivaldi, reglând volumul destul de încet.
- Merg la bucătărie, să pregătesc cina.
- Ia-mă cu tine, nu mă lăsa aici…mi-a spus râzând, ridicându-se de pe fotoliu.
Am umplut paharele de șampanie din nou, am închinat, nu vorbeam prea mult dar ne înțelegeam foarte ușor. Cred că a înțeles, și mai ales a acceptat explicația mea, pentru că pe măsură ce pregăteam bucatele pentru cină, se înviora tot mai mult. Gusta din fiecare fel, m-a împins ușor de la masă, mi-a luat cuțitul din mână și a continuat ea, mai lua câte o gură de șampanie, mi-a dat și mie să gust niște brânză din mâna ei, păcălindu-mă de prima dată, și râzând cu poftă, se deplasa prin bucătărie în pas de dans, era tot mai fericită. Am așezat masa în living, stând amândoi pe aceeași parte, unul lângă altul, să putem vedea tablourile. Am mai desfăcut o sticlă de șampanie, am ciocnit din nou, mi-a furat cu furculița o bucățică de carne din farfurie, era minunat tot ce se întâmpla. Copilărelile ei îmi produceau atâta bucurie, cum nu știu de când nu am mai avut. Am adunat repede masa, am dus totul în bucătărie și ne-am întors în living, tolănindu-ne pe fotolii, cu paharele de șampanie pe măsuța din față. Ne-am aprins țigările, tăcând mai departe, înțelegându-ne din priviri. Trăirile mele erau atât de intense, aproape dureroase, și la un moment dat m-am adâncit în fotoliu, închizând ochii.
- Nu pleca, te rog, rămâi aici cu mine!...am auzit-o spunându-mi, iar când am deschis ochii era în fața mea, în picioare: - Sunt foarte fericită, cred că m-am amețit, dar cui îi pasă. Aș vrea să stau lângă tine, mă primești? Bunul meu prieten?
- Vino Irina! Tu vei avea întotdeauna, și oriunde voi fi, un loc lângă mine.
Și-a lăsat paharul pe măsuță, l-am așezat și pe al meu, apoi le-a luat pe amândouă și le-a dus pe masa mare, a îndepărtat măsuța și a tras fotoliul ei față în față cu al meu. Și-a scos sandalele din picioare, atunci am înțeles ce vroia să facă, m-am descălțat și eu, am lipit fotoliile mai bine, mi-am întins picioarele pe fotoliul ei făcând un pat, m-am tras cât am putut mai la margine, s-a urcat în genunchi lângă mine, s-a așezat în stânga mea, m-a cuprins cu mâna dreaptă pe sub spate, s-a cuibărit la pieptul meu, așezându-și mâna stângă peste piept.
- Acum am să dorm, să ai grijă de mine! mi-a spus sărutându-mă aproape de gât, unde era descheiată cămașa.
Am cuprins-o cu mâna stângă pe după umeri, iar mâna dreaptă am așezat-o ușor peste mâna ei ce se odihnea pe pieptul meu. A adormit foarte repede, iar eu eram invadat de senzații uluitoare. Îi simțeam sânii pe partea laterală, pântecele fierbinte lipit de șoldul meu și coapsele îmi atingeau, pe toată lungimea, piciorul stâng. Rochia scurtă se ridicase destul de mult, dezvelindu-i coapsele în toată frumusețea lor. Eram uluit, fascinat de naturalețea gestului ei, și nu mi-am putut opri dorința de a o săruta pe frunte. Am închis ochii, îmbătat de parfumul ei atât de plăcut. Am vegheat-o cred, mai mult de o oră, fără să pot adormi, și, la un moment dat i-am simțit mișcarea, am tresărit și m-am trezit. Adormisem și eu, dar nu știam cât timp a trecut. Mi-am privit ceasul, trecuseră vreo trei ore, îi simțeam mâinile reci, din cauza somnului m-am gândit că îi era frig. De ridicat nu aveam cum să mă ridic, nu vroiam să o trezesc, vroiam să mă mai bucur privind-o și atunci mi-am descheiat nasturii cămășii, am scos-o destul de greu de pe mine, și am învelit-o, atât cât am reușit. Îmi sărise somnul și o priveam cu încântare, privindu-i din când în când tablourile. A mai dormit vreo două ore, se făcuse două noaptea, stăteam cu ochii închiși, și i-am simțit din nou mișcarea, de astă dată trezindu-se de-a binelea.
- Bună dimineața! mi-a spus, cuibărindu-se mai bine, surprinsă să mă vadă dezbrăcat până la brâu, dar când și-a dat seama cu ce e învelită, a tras cămașa de pe ea, învelindu-mă și pe mine: - Ai înghețat Cristian, de ce nu m-ai trezit? Și atunci mi-a văzut cicatricea imensă care îmi brăzda umărul drept și pieptul, mergând până aproape de ombilic. Și-a trecut mâna stângă peste ea, urmărind cu inelarul tot traseul. Nu a mai zis nimic, s-a întors mai tare către mine, acoperindu-mă cât mai mult putea cu trupul ei. Am aranjat cămașa peste spatele ei și când am vrut să-mi așez mâna peste cămașă, mi-a luat palma în palma ei, și a așezat-o pe sub cămașă, acoperind-o cu mâna și cu pieptul. Am stat așa încă vreo oră, în cameră se făcea tot mai rece cu cât se apropia dimineața.
- Știu cât îmi iubești tablourile…dar nu știu cât de mult mă iubești pe mine… mi-a spus cu voce slabă fără să-și ridice privirea.
- Pssst!...i-am răspuns scoțându-mi mâinile de sub cămașă, adunând cămașa în jurul ei, strângând-o cu putere, în timp ce o sărutam pe părul răvășit de somnul de până atunci.
S-a mișcat un pic cuprinzându-mă cu ambele mâini într-o îmbrățișare fierbinte și tăcută. Ne simțeam bătăile inimilor, încet, încet, s-au liniștit, și am adormit până ce afară s-a făcut lumină.
- Merg să fac o cafea și îți povestesc ce vreau să pictez azi, mi-a spus dezlipindu-se de mine, așezându-se pe marginea fotoliului să-și încalțe sandalele. S-a grăbit la bucătărie, a pus apa la fiert, și apoi când s-a întors să meargă la baie, și-a trecut mâna prin părul meu, când tocmai îmi îmbrăcam cămașa, stând încă pe fotoliu.
- Du-te la șifonier și ia-ți haine mai groase, e cam rece. Am intrat și eu în baie după ce a ieșit, apoi am așteptat să se îmbrace cu același trening suflecat, m-am schimbat și eu, timp în care a terminat cafeaua.
- Ce faci azi?...m-a întrebat după ce a luat o gură de cafea.
- Nu știu…mă gândeam să te privesc în timp ce pictezi al doisprezecelea tablou.
- Exact asta vreau să-ți propun. Bem repede cafeaua, aduci un jilț din filigorie, și-mi stai aici în fața casei, acum când răsare soarele, cu Giovane lângă tine. Măcar două trei ore, apoi poți să pleci, dar acum, în cel mai scurt timp, să prind soarele lucind în ferestre.
- Pot să iau și o cană de cafea?
- Poți să și fumezi, exact asta vreau.
- Atunci ce mai stăm?
Și-a așezat șevaletul aproape de casă, la câțiva metri, iar pânza a așezat-o pe latura mică, să poată prinde și stejarul, m-am gândit eu. A început lucrul cu frenezie și în scurt timp soarele a inundat toată casa și terasa din față. M-am așezat un pic într-o parte, privind aburii ce se ridicau de pe lac, ascultând trilurile matinale ale păsărilor, și plescăitul peștilor ce săreau după gâzele imprudente de deasupra. Eram atât de împăcat cu mine, cu lumea, aș fi putut să nu mă mai trezesc din starea aceea de bine.
- Mai fă te rog o cafea, până mai lucrez la Giovane!
- Ai dreptate.
- Oare unde mai punem tabloul ăsta? m-am întrebat trecând prin living, la întoarcere. A întins cana pe lângă șevalet, mi-am umplut și cana mea, am pitit ibricul după unul din stâlpii terasei și mi-am reluat meditația. O priveam tot mai des, lucra cu pasiune, își regăsise bucuria pierdută cu o seară înainte. Având soarele în față, nu-i vedeam chipul, doar corola de foc din jurul părului, o flacără orbitoare ce se apropia și se îndeparta de șevalet. Am stat așa până aproape de ora unsprezece, soarele începea să ardă tot mai tare, și-a scos bluza de trening rămânând în tricou, privindu-ne mereu pe mine și pe Giovane, care suporta tot mai greu căldura.
- Mai ai treabă cu câinele, că scoate limba de-o palmă?
- Lasă-l să meargă la umbră, și du-te și tu să faci ceva de mâncare, că leșin aici, și rămâne tabloul neterminat.
Am pregătit masa pe terasă, și-a răsucit șevaletul să nu cadă soarele direct pe tablou, a mâncat pe fugă dar cu poftă, a fumat o țigară și s-a întors la lucru. Am mai zăbovit pană am adunat de pe masă, și mi-am reluat șederea în scaunul din fața casei.
- Îmi aduci te rog rochia, simt că iau foc!
I-am adus rochia din cameră, s-a întors cu spatele către mine, scoțându-și tricoul, și-a îmbrăcat rochia și apoi și-a scos pantalonii rămânând cu tălpile goale.
- Ce bine e desculță în iarbă!
- Aș fi putut să o am, dar sufletul să-i fie departe, mi-am spus, aproape murmurat, după ultimul gest care a sporit vraja. Și-a reluat lucrul, o vedeam bine, soarele se ridicase destul de mult și lumina cădea pieziș.
- Nu mai am mult, te rog mai suportă, ai putea să pleci, dar…casa fără tine nu ar fi la fel.
Aproape de ora două a terminat tabloul. Fără să spună nimic, a început să-și strângă lucrurile. Și-a spălat meticulos pensulele, și-a răzuit paleta și apoi a șters-o cu diluant, și-a închis toate tuburile de vopsea așezându-le în locașurile lor din cutii, și-a adunat scăunelul pliant, lungind totul, parcă nevrând să mai termine.
- Am terminat! a spus încet, închizând capacul genții cu materiale.
Abia atunci m-am ridicat de pe scaun, m-am apropiat de șevalet, și întorcându-mă, nu mi-am putut opri exclamația:
- Uau!
Era acest ultim tablou altceva decât celelalte, stăteam privindu-l să-mi dau seama de ce? Era mai mult un portret dublu, om și câine, eu și Giovane, parcă nu eram eu, poate nici nu eram eu, toată lumina răsăritului de soare era focalizată asupra noastră, ușa mare de la intrare era și ea în flăcări, reflectând lumina soarelui, umbra ce ar fi trebuit să fie proiectată pe gresia terasei și pe ușă, lipsea, atât eu cât și Giovane eram învăluiți de lumină ca într-o aură, în rest, terasa, casa, atât cât cuprindea tabloul, stejarul de deasupra casei, care se vedea si el doar puțin, erau într-o lumină blândă, săracă, de crepuscul. Aveam în mână cana de cafea, mult mai mare în tablou, câinele stătea în șezut privind în aceeași direcție cu bătrânul, care avea barba mai albă decât mine, iar ochii aveau o lumină vie, stranie, ascunsă. Nu priveau ceva anume, dar nici nu erau pierduți, fără țintă. Am avut senzația că ne priveau chiar pe noi, cei care priveam tabloul. Am privit scaunul gol de pe terasă, încercând să măresc trupul bătrânului din tablou, să-l așez în scaun și
să-i privesc ochii.
- Incredibil! Irina. Este într-adevăr o capodoperă. Am văzut sute de portrete, dar așa ceva…crede-mă…niciodată…Hai să intrăm în casă, e mai răcoare.
- Dacă te rog, hai să mergem în filigorie, e și acolo umbră.
- Tu ești regina, fie cum dorești.
Am luat șevaletul, geanta și scăunelul, ea ducând tabloul, încă neuscat pe de-a
întregul. Am lăsat geanta și scăunelul pe masă, iar șevaletul l-am desfăcut lângă filigorie, către lac, în zona de umbră, și Irina a așezat tabloul, cu fața către noi.
- Luați loc! Regina mea,… merg să aduc ceva rece de băut.
- Socată și bere! Exact așa ai spus și în prima zi, și-a amintit zâmbind.
- Poate se repetă totul.
Am intrat în peșteră și am adus la fel, două beri și un flacon de socată, am scos două pahare din dulăpior și am întrebat-o:
- Socată sau bere?
- Bere dragul meu, între timp am devenit majoră, chiar m-am maturizat, și mi-a zâmbit iarăși apropiindu-și capul de umărul meu. Minunat loc, cred ca ai dreptate în tot ce mi-ai spus aseară. Tu ai întotdeauna dreptate. E tare bine că sunt aici, și tu ești alături de mine.
A băut câteva guri de bere, și parcă grăbită, mi-a spus:
- Merg să fac un duș, să mă aranjez puțin, și apoi o întind către casă.
- Nu rămâi la cină?
- E mai bine așa, mai vin eu.
- Unde punem tabloul ăsta? Unde îi facem loc?
- Îți arăt eu, are deja locul lui, știu de când l-am început, îl punem pe singurul perete gol, în așa fel încât să nu poată fi privit simultan cu celelalte unsprezece.
- Între scările interioare, să nu vezi nici un alt tablou când îl privești, și atunci când le privești pe celelalte să nu-l vezi pe ăsta, ești fantastică, extraordinar.
Am agățat tabloul pe perete, așa cum a gândit, și într-adevăr efectul era cel prevăzut. Nu puteau fi privite deodată. A intrat la duș, apoi a ieșit cu prosopul mare de baie înfășurat peste sâni, cerându-mi un fier de călcat să-și netezească rochia.
- În dormitorul de sus… este și masă de călcat.
A coborât după zece minute, îmbrăcată cu rochia, machiată, fermecătoare.
- Hai să desfac o sticlă de șampanie, măcar atât…să încheiem cum se cuvine aceste douăsprezece zile minunate.
- De acord, deși am sărbătorit și aseară.
- Chiar dacă te-a întristat, astăzi este ziua cea mare. Îți doresc mult noroc! i-am spus ciocnind paharele.
- La fel și ție!
Am fumat o țigară, eu am golit paharul, ea abia a gustat și nu a vrut să mai stea.
Ne-am ridicat, a mai privit o dată toate tablourile, ultimul fiind portretul, apoi s-a îndreptat spre usă.
- Irina! Știu că te vei întoarce, nu-mi iau rămas bun…și am cuprins-o în brațe prinzând-o mai întâi de talie și apoi strângând-o cu putere și șoptindu-i la ureche: - Ești o femeie adevărată! Am ajuns în fața casei, am oprit mașina, i-am atins mâna la coborâre și m-am întors.