agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1096 .



Am emoții, Mihai!
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [samsungul ]

2014-10-14  |     | 



Am emoții, Mihai!

Gândul va folosi orice truc de sub soare ca să dea inerție propriei sale continuități. În fața paginilor albe, gândurile mele se înșurubează înspre cuvinte, se contorsionează ca un gimnast abil în spațiile dintre cuvinte, sar în virgule și punctuații, precum apa ce se prelinge peste soluri nisipoase, spumele istețe din avanposturile ideilor, transpar prin pagina abstractă a ecranului ochilor mei în arabescuri surprinzătoare. Afară vântul fluieră-n frunzele galbene, roșiatice ale arțarilor tomnatici, chiar și el scrie virtuos pagini sonore, colorate în cântecul ce-l eliberează trecerea lui prin forme. În ochii și urechile celui pregătit, natura cântă, căci el este natura în fond, totul se petrece în spatele simțurilor. M-am întrebat uneori așa, fără a aștepta răspunsuri în mod neapărat:
- Ce ar fi dacă acest film al vieții, totul să se întâmple doar în imaginația mea, dincoace de simțuri? Ce ar fi dacă, soarele nu ar fi globul de gaze fierbinți ce susține viața din sistemul solar, ci ar fi doar un gând al meu proiectat într-un feeric vis undeva pe ecranul minții mele?! Ce ar fi dacă totul ar fi doar o proiecție a simțurilor mele, o imaginare în programe complexe ce răsar pe cerul gândirii mele universale?

Copilul se uită la mine cu ochii mari, căprui, venise cu mama lui, la intrarea în sală vai, a trebuit să fie lăsat singur. Trebuia singur să intre. Eu stăteam cu fluierul legat la gât, undeva la centrul terenului de baschet și-l priveam încurajator, ceilalți copii deja erau așezați în cercul magic de la mijlocul terenului, așa îl numim noi, cercul TOGETHER din Târgu Mureș. Copilul mă privea plin de speranță, mai arunca o ocheadă disperată spre ușa de intrare acolo unde mama lui îi ținea sticluța cu apă, hainele. Era pentru prima oară singur, față-n față cu uriașul acela străin, antrenorul de baschet, cum îl numeau ceilalți copii. Sufletul tremura în el cum tremura frunza în vânt, emoțiile se înghesuiau precum oamenii spre ieșirea dintr-o piață aglomerată.
- Mihai am emoții!
Hmmm…, natura realității însăși așa cum o acceptăm cu larghețe noi toții ar fi o imaginare inteligentă din mintea-mi, evident asta ar însemna ca eu să fiu cel care proiectează, și tot eu proiecția însăși, Alpha și Omega tuturor lucrurilor. Gândul, cum ziceam folosește trucuri, creează inerții îndrăznețe ale noului pentru a da credibilitate sieși și propriei continuități. Al naibii gând!
M-am îndrăgostit de baschet de cum am intrat în sala aia mică de la Clubul Sportiv Școlar Mediaș. Mirosea a transpirație, a lemn vopsit. Creierul unui copil de șapte ani e extrem de sensibil la absolut orice, e un fel de burete ce absoarbe impresii din jur. El nu le judecă, nu analizează vreodată, ci doar le ia așa cum subtil ele creează impresii vii în mintea lui cam cum ar fii. Copilul trăiește în adevăr absolut, nu este rafinat de gânduri sau tendințele sale de continuitate, nu compară lucrurile. Ia totul cum este. Deși noi credem că ceea ce este e real, în fapt ceea ce noi putem percepe prin simțurile adultului, sunt doar impresii, prelucrări ale adevărului original din copilărie, repetat prin comparații efectuate în memorie. Copilul percepe realitate în mod direct, mai încolo în viața adultă, va compara doar tot ce pare nou cu noul ștanțat în memorie. Îți aduci aminte de Marcel Proust și prăjitura Madlene? Ei bine, la fel se întâmplă cu absolut orice experiență din viața ta. Ca și adult, tot ce crezi că e nou, e de fapt o impresie de bază din copilărie, perpetuată în continuitate a gândului inițial.
Cum ziceam, m-am îndrăgostit pe loc de baschet. Sala CSȘ Mediaș, e construită după un proiect foarte vechi, o fostă parte a castelului Mediașului medieval, micuță și cochetă, cu pereții protejați din plăci de lemn lăcuit, iar mica nișă care ține loc de tribună are o înălțime mai mică decât sala, uneori mai scunda chiar decât înalții baschetbaliști seniori ce mai trec să o viziteze. Acolo ne făceam încălzirea pentru joc. Acum cu ușurință arunc de la centrul terenului, atunci sala mi se părea uriașă, nu existau semicercurile aruncărilor de trei puncte care s-au introdus abia în 1983 parcă, regulamentul de baschet avea încă parfumul baschetului romantic, al sălilor americane de la începutul secolului, iar baschetul inventat de Naismith se mai putea simți parcă în mica sală de la CSȘ Mediaș. Jucam cu mare ardoare fiecare secundă, îmi aduc aminte că încă din prima zi în care am venit la baschet, împreună cu ceilalți copiii de la bloc, am fost introdus în teren la primul meu joc, simțeam atunci că totul este pare așa de neverosimil, mingea de piele chinezească mirosea a piele moale de căprioară, panourile alea erau așa de înalte încât păreau New Yorkul însăși. Totul avea iz de nou. Ceilalți copii erau mai mari ca și vârstă, întotdeauna umblam cu cei mai mari, căci pentru anii mei eram și eu destul de înalt, antrenorul cu fluierul lui ciudat părea coborât din filmele S.F, îi acordam oarecare atenție doar pentru că simțeam că ceilalți îi acordă, simțeam că el trebuie să fie autoritatea pe aici, nu de alta, dar credeam cu tărie că sunt pe o altă planetă, iar acea nouă lume, se numea BASCHET. Îmi aduc aminte că am aruncat mingea cu toată forța de care eram capabil în panoul din lemn, vopsit alb, ce avea un chenar negru mare și unul mic vopsit, un inel ciudat prin care se presupunea că mingea trebuie să treacă, însă eu nu știam acel lucru încă o plasă ciudată care nu reținea mingea și alte detalii. Forța aruncării mele direct în panou, a făcut ca mingea să mă depășească, aruncată fiind de reculul izbiturii, cu mult. Țin minte mirosul colegilor, al numerelor vopsite cu argintat cumpărat de la magazinul numit “Chimicale”, vopsite direct cu pensula pe maieurile tetra de culoare neagră, în general imaginile copilăriei mele sunt foarte strict legate de mirosuri și de baschet. Am observat asta cu diverse alte ocazii. Nu țin minte mirosul antrenorului, ce-i drept, dar îmi aduc aminte că la colțul buzelor avea veșnic salivă, cu care împroșca în jur dacă aveai proasta inspirație să stai aproape de el. Cred că și vizualul este important aici, acum îmi dau seama că toate impresiile sunt adunate cumva de creier din memoria adevărului original și cumva asamblate în amintiri cât de cât inteligibile. Cel mai greu e accesarea memoriei corecte, ei bine, eu nu îmi aduc aminte efectiv, ci retrăiesc aievea imprinturile adevărului din copilărie. Nu e o reamintire în sens strict, mai curând e trăire „live”, acum, în timp real ca și adult, a mirosurilor și a vizualului, sonorului de atunci. Nu e o reverberare a trecutului, ci accesarea unei vibrații în prezent a trecutului, însă el se realizează acum, mojt, jetzt, now. Ei bine, asta nu scade din valoarea comunicării, însă mă simt dator să îmi scuz naivitatea explicațiilor ce ți le propun aici.
Antrenorul stătea întotdeauna aplecat spre vreun copil căruia el i se adresa cu “măi sportivule” în loc de “mă copile mă”, cum ne numeau ăia la școală. Simțeam cumva ceva subtil și de neînțeles nu neapărat în mod logic, că dincolo de atitudinea aia bățoasă a tipului adult din fața mea, ce sufla adesea din fluierul zgomotos și strident, se află o energie mare, o pasiune ce o intuiam și simțeam în fiecare fibră a lui. Trebuie să îți fac o mărturisire sinceră, nu baschetul în sine m-a atras, ci pasiunea aia a antrenorului. Copiii sunt atrași de antrenori care posedă pasiune și care transpiră baschetul din toți porii! Viață. Deși țipa în toiul jocului sau antrenamentului la noi copiii, simțeam că omul știe ce face și-i iertam automat orice. Oare era ceva de iertat? Copiii nu țin ranchiună, nu au dureri de fiere, nu sunt răzbunători, nu țin pică, mânie, ură, copiii nu țin acestea pur și simplu, ei nu-s capabili de așa ceva. Când sunt furioși, ei explodează ca o ploaie de vară cu tunete și fulgere, dar după scurt timp, acestea încetează și dispar de parcă nu au existat. Doar părinții sau adulții din preajma lor îi pot imprima cu aceste funeste atribute.
Îmi aduc aminte cum am vopsit numărul opt cu acea substanță ciudată, cumpărată de la magazinul acela de care i-am zis. Optul așa culcat părea infinitul. Pensula ce am folosit-o, era cea de la desen, o sacrificasem fără nicio reținere pentru nobilul scop al vopsirii numărului ce avea să-mi aducă gloria în joc. Duminica era zi de meci. Deja trecuseră câțiva ani de când nu lipsisem Doamne ferește de la vreun antrenament de baschet. Ceilalți copii cu care de fapt venisem la sala de baschet mai demult, deja au trecut la fotbal și la atletism, sau la alte sporturi. Eu am rămas aici. Primul meu meci oficial de baschet - Cupa școlilor generale - din Mediaș se desfășura anual, înaintea Crăciunului și a sărbătorilor de iarnă. Participau toate școlile generale cu echipele formate din copii care jucau baschet, care iubeau cât de cât acest sport, ele erau adunate de către profesorii de Educație Fizică de la catedrele fiecărei școli. Era o cupă foarte râvnită de către noi toți, în școală se discuta adesea printre copii, despre ea, despre cine avea să fie campion al Mediașului anul acesta, cine ia trofeul de cel mai tehnic jucător, coșgeterul sau cel mai complet jucător. Erau titulaturi foarte râvnite de către noi toți, iar ele erau vise foarte ambițioase dar parcă de nerealizat vreodată pentru mine.
Jucam pentru Axente Sever, școala în care eram înregimentat la secția de limbă germană. Am câștigat pentru prima dată trofeul cu școala mea și antrenorul mi-a înmânat undeva înspre mijlocul terenului titlul de “Cel mai TEHNIC jucător” împreună cu cel de “Cel mai bun marcator” al turneului școlar pe municipiul Mediaș.

În fața copilului în vârstă de cam șapte ani, toate astea mi-au trecut ca un fulger pe cerul senin al minții mele, am rememorat și retrăit într-o secundă toate emoțiile, impresiile, m-au năpădit toate senzațiile din propria-mi copilărie. Mă uitam la mama acelui copil, la speranțele, ezitările și năzuințele ei.
- Am emoții, Mihai!
Știam că Liviu, cel din fața mea eram din nou eu, copilul ce mirosea antrenorul de baschet de demult din Mediaș, acela care simțea pasiunea, calmul și hotărârea din adultul din fața mea. I-am răspuns calm, relaxat și fără nicio urmă de ezitare:
- Și eu am emoții, Liviule. Fără emoții am fi roboți fără sentimente. Bine ai venit la baschet, sportivule!
- Vai antrenorule, credeam că nu mai spui asta, mulțumesc!

Adăugă copilul inteligent din fața mea cu un răsuflat enorm de ușurare din adâncul pieptului. Parcă lăsase jos o povară. Puțin după asta, intră și se pierdu în grupul de copii ce deja începuseră jocul de încălzire, “Plasa și peștișorii”.

Coachzen
14.10.2014

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!