VII

Atmosfera camerei, generică și plină de praf ancestral, își aștepta stăpânul. Celule rătăcite de piele și unghii, moarte de ceva vreme, își începură metamorfoza, integrându-se în Universul tolerant. Obiectele inerte, relicvele stranii ale unui constructor nefericit, așteptau mângâieri senine, schimbarea aerului și, uneori, o cârpă umedă care să le reducă praful ancestral. Cărțile îngrămădite pe rafturile puține, mult prea puține, fremătau de povești, aventuri diverse. Cărțile fremătau de viață mai mult decât moleculele, bacteriile și ciupercile din apartamentul vechi. Cărțile construiau viața, instaurând un trepied metaforic între trecut, prezent și viitor. Dar trepiedul se revoltă, distrugând nucleul triumviral al stăpânului încă absent. Dar stăpânul se apropia, prin pași îndepărtați, oprire bruscă, clinchetul inerent al cheilor și scârțâitul ușii putrezite. Stăpânul intra...

Moleculele se revoltau în globulele sidefii ale propriilor frustrări metabolice. La rândul lor, moleculele își așteptau stăpânul, mărețul Atotcuprinzător de elemente și opinii. Moleculele construiau o altfel de viață, mai puțin aventuroasă, dar mai reală decât virtualul superficial al cărților. Firele subțiri care legau toate surorile molecule formau epitete, personificări și evoluție. Printre aceste goluri de existență umană, nivelul străveziu al unui micro-univers se revărsa în valuri de întrebări și zâmbete. Printre aceste goluri de non-existență materială imobilă, omul încerca să-și impună regulile incerte, spulberând molecule invizibile, distrugând urmele unei lumi pe care nu o dorea. Printre aceste întrebări sinistre și observații aleatorii, stăpânul își făcu simțită prezența: pași îndepărtați, oprire bruscă, clinchet de chei, scârțâitul ușii putrezite. Moleculele fură respinse în colțurile camerei ca de un magnet imens, tremurând în fața Atotcuprinzătorului. Moleculele tăcură și-și reduseră activitatea la minimum. Stăpânul intra...

Rafael izbi ușa, enervat de scârțâitul care nu înceta de zile bune, în ciuda faptul că ușa fusese unsă cu ulei de trei ori în ultimele două săptămâni. Rafael trânti haina pe canapeaua cenușie, stârnind un nor cafeniu de praf, bacterii și alte micro-organisme necunoscute. Universul acestor ființe fu spulberat de o furie ancestrală, prezentă în ADN-ul uman de la începutul vremurilor. Rafael deschise fereastră, alungând toate gândurile distructive în vântul rebel al înserării. Rafael, într-o schimbare la 180 de grade, zâmbi.
Se numește viață. Se numesc alegeri contrare identității tale, contrare față de tot ce puteai spune și teoretiza. Poți accepta ce ți s-a oferit doar pentru că ai nevoie de asta, sau poți respinge oferta doar pentru că nu o poți accepta? Aria ta... Aria mea.
Melodia clișeică venită de departe, din apartamentul unui vecin nu prea politicos, îl trezi, declanșând fundația unui alt zid, o altă piedică, o altă respingere a dorinței care-l măcina ca un virus. Dar sistemul zidurilor nu mai funcționa, nu de această dată. Rafael era pierdut pentru a treia oară. Emisfera nepotrivită a creierului său domina întregul flux sanguin, iar Rafael își simțea barierele raționale prăbușindu-se ca niște avioane de hârtie. Rafael simțea capcana. Rafael simțea fiorul pe care nu voia să-l simtă.
Nuuuu!!! Nu vreau nimic, vreau sa dispar, vreau să fug printre amintirile pe care nu le am încă, vreau să știu cum să evadez din această linie care se formează, din acest coșmar care îmi bântuie zidurile nepăzite! Vreau asta acum, acum, acum...
Rafael își acoperi urechile, încercând să rămână surd la chemarea sirenei. Închise ochii, încercând să nu privească direct în ochii Meduzei. Își închise mintea, încercând să alerge pe câmpia altor opțiuni. Rafael închise totul, însă nu reuși să scape. Rafael era pierdut pentru a patra oară, de data aceasta definitiv...

Culori deschise, culori vii. Camere scăldate de lumina vieții, caldă și îmbietoare. O atmosferă dulce, un Univers molecular care-și iubea stăpânul. Rafturile, paturile, scaunele, mesele, mobilierul în general era lipsit de acțiuni fanteziste, de influența nefastă a virtualului nociv conferit de cărți. Apartamentul era books free, o lume care-și creea propriile fantezii la fiecare secundă de trăire intensă. Locul era o stare de fapt, un optimism în continuă schimbare, o perpetuă acceptare a existenței simple, umane...
Apoi locuința surâse, simțindu-și stăpânul apropiindu-se cu o melodie în gând și un sărut scurt, furat și încolțit pe buzele-i de zmeură. Fiecare milimetru al casei afișa bucuria stăpânului, așteptând revărsarea unei altfel de lumini, a unui sentiment de candoare nevăzut, neauzit, mereu nou, distinct, îmbătător. Stăpânul intra...

Aria nu intră în locuință. Aria nu deschise ușa. Aria pur și simplu se revărsă ca o briză salvatoare în miezul verii toride, ridicând ștacheta spre o furtună tropicală, însă benefică. Aria îmbrățișă casa, sărutând de la distanță obiecte, colțuri de cameră, pernuțe și animăluțe din pluș. Aria sărută aerul pe care-l respira. Aria deveni căldura binevoitoare a veseliei inerente, aceeptându-și nebunia sentimentelor care-i invadau fiecare por, fiecare celulă, fiecare fibră, îmbătându-și corpul cu tone de endorfine. Lumea era a ei, iar ceea ce se revărsa din emisfera potrivită a creierului era un curent oceanic, formând valuri, după valuri de afecțiune, bucurie lăuntrică și contradicții amuzante.
Să-l sun acum? Să-l sun mai târziu? E prea devreme? E prea târziu? Oare nu mă cam las purtată de sentimente mult prea obsesive? Oare nu ar trebui să mă las purtată de sentimente mai obsesive, nu aceasta este natura lucrurilor?...
Aria deschise fereastra, inspirând aerul curat al serii, inspirând o supradoză de fericire. Se prăbuși pe pat, mai mult aruncându-se ca o bombă artizanală. Aria îmbrățișă perna, oferindu-i sărutări călduroase. Apoi Aria se opri, încercând să-și încetinească bătăile inimii. Iubirea o invadase. Iubirea o cucerise, iar fluxul sanguin o transformă într-o supernovă care lumină Universul...
Câteva minute mai târziu, Aria era în picioare și privea apusul. Nu mai zâmbea, nu mai reprezenta reclama specifică pentru pasta de dinți. Aria era pregătită.
– Bun. Și acum ne pregătim pentru faza următoare.

În umbra propriei ființe, Cel Invizibil începu formarea firelor manipulării. Un păianjen uriaș cu ochii Celui Invizibil îl ajuta în acest sens. Prin urmare, Universul aparent cunoscu metamorfoza, iar ceilalți nu aveau să mai fie la fel. Niciodată...