agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ LaraicaElbaSavașiDrina
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2014-10-16 | |
1940 - Adrian, Simona, Sami
Pentru Adrian Georgescu viața din lagăr era ușor de suportat dacă era lăsat toată ziua în Atelierul mecanic. Băiat de morar din Țândărei, era îndrăgostit, de mic, de roți dințate, șuruburi, piulițe și motoare. Taică-su, morarul, îi arătase câte ceva, la început. Apoi, s-a descurcat singur. Îi plăcea la moară, era toată ziua negru de ulei și păcură, sau alb de la făină și pleavă. Cum era și bun la carte, iar morarul era un om cu stare, l-au dat la școală: liceul la Călărași, Politehnica la București. A vândut morarul 20 de pogoane de pământ, atâta l-a costat școala lui fi-su, dar le-a vândut fără să-i pese. Ce erau 20 de pogoane în Bărăgan? Numai nechibzuiții nu aveau atâta. Pământ bun, era de-ajuns să pui în el sămânța. Erau destui cei care își vânduseră pământul, înglodați în datorii la bancă sau la moșieri, care să lucreze la oameni gospodari ca morarul Georgescu. Le dădea pământul în parte, le făcea și lor un bine. Altfel le mureau copiii de foame. Feciorul se descurcă de minune la inginerie. Adrian Georgescu învăță acum mecanica după carte, după ce o învățase în practică. Repara mașinării. Construia pompe, motoare. Automobilele, indiferent de marcă, nu aveau niciun secret pentru el. Era chemat peste tot: proprietari simandicoși, ambasade străine, garaje ale ministerelor. Până și la avioane se pricepea, de la motoare până la aparatură de bord sau armament. Banii curgeau. Ce îi dădea morarul de chirie, de cheltuială, era nimic pe lângă ce-i aducea talentul lui de mecanic. Galant, îi cheltuia cu fetele, cu damele. Politica nu-l interesa: țărăniștii, liberalii, comuniștii, legionarii, carliștii erau totuna pentru el. Mulți dintre colegii lui de la Politehnică simpatizau cu legionarii. Unii chiar ajunseseră legionari activi. Trăseseră și de el: hai măcar o dată la Cuib, să vezi cum e. El – nimic. Motoare și dame. Atât îl interesa. Într-o zi, când era sub Fordul bijutierului Weissman, Adrian Georgescu avu o viziune. Mai întâi, zări niște glezne fine și niște pulpe albe, parcă șlefuite în marmură. Apoi auzi și o voce senzuală, care parcă îl îndemna să iasă de sub mașină ca să vadă și restul: – Am auzit că te pricepi la multe, domnule student. Ridicându-se, dădu cu ochii de Simona, fata bijutierului. O zărise o dată într-un club, dar numai de departe. Așa cum stătea acum în fața lui, în șort, desculță, cu o sahariană legată deasupra buricului, cu portțigaretul auriu într-o mână și cu un Curs de literatură universală în cealaltă, apariția Simonei îl lovi ca un trăznet. Roșcată, cu ochi de pisică sălbatică, cu sânii mari, Simona îl privea curioasă, drept în ochi, ca și cum n-ar fi vrut să-i scape nimic din senzațiile produse asupra domnului student. – Mă cam pricep, își reveni Adian. Ce nu merge? – Nu e vorba de mașinării, domnule Adrian. Adrian, nu-i așa? – Da, domnișoară, Adrian Georgescu. Student la Politehnică, se prezentă el. – Și mare crai, completă Simona. Spune-mi Simona. O să-ți spun Adrian, dacă-mi dai voie. Studentă la Litere, dar cred că știi asta. Orașul ăsta e prea mic că să nu afli și ce vrei, și ce nu vrei. Dar ce zic, nu e oraș, e ca un sat. Nu poți să te culci cu cineva seara că dimineața vuiește târgul. – Mai sunt și oameni discreți, zise Adrian. Ce se întâmplă între doi oameni, între patru pereți, eventual într-un pat, e numai și numai treaba lor. – Și de ce mă rog neapărat între patru pereți? clipi Simona. Și, pe neașteptate, aruncă și cursul, și portțigaretul, și îl împinse pe Adrian, prin portiera deschisă, pe bancheta din spate a Fordului. Își smulse sahariana și își lipi sânii albi, plini, cu sfârcuri rozalii, de pieptul lui. După ce-l sărută îndelung, de parcă ar fi vrut să-l sufoce, sau să-l soarbă, se ridică deasupra lui și, din poziția aceea de amazoană, îl despuie pe Adrian de salopetă și de tot. În tot timpul acela l-a privit drept în ochi, ca și cum numai ochii ar fi interesat-o. Ca și cum ar fi vrut să-l hipnotizeze. Ca și cum n-ar fi interesat-o restul. Nu-l lăsă să o atingă cu mâinile. Atunci când el încercă să-i cuprindă sânii, ea îi îndepărtă palmele și îl făcu să se țină cu ele de bancheta din față și de cea din spate. Părea că știe și cum trebuie să stea ea, și poziția cea mai potrivită pentru Adrian. Nu e prima dată când folosește Fordul în felul ăsta, se gândi Adrian. Chestia nu-i displăcea. Dacă la început, mai ales când se culca cu studentele de seama lui, se întrebase de unde știu ele, de la câți au învățat ele, după zeci de aventuri Adrian Georgescu ajunsese să se bucure de partenerele mai experimentate, cele de la care avea de învățat câte ceva. O lăsă pe Simona să conducă. Să domine. Plăcerea pe care ea i-o oferea era calculată. Efectul era cel scontat. Adrian ardea. Tot singură și-a scos Simona șortul. L-a lăsat pe Adrian s-o pătrundă ușor, fără ca ea să se împotrivească. Ca și cum i-ar fi spus că el a ajuns acolo pentru că a vrut ea, nu pentru că a cucerit acel loc. Ea îl poseda. Lui îi acorda un rol mic, mic de tot în ceea ce se întâmpla: țintuit pe banchetă, Adrian trebuia numai să o privească. Să o privească pe ea cum împinge cu mâinile în tavanul mașinii și cum și le flexează apoi. Cum i se zbat sânii, pe măsură ce își ridică și își coboară trupul. Cum și-i atinge singură, din când în când, ca și cum ar fi vrut să le domolească zbaterea. Adrian își dădu seama că nicio femeie nu-i oferise până atunci plăceri mai mari. Pe niciuna nu ajunsese s-o dorească așa cum o dorea acum pe Simona. Sub pretextul că mai are ceva de reparat la Ford, continuă ședințele de sex de pe banchetă și în zilele următoare. Și el, și Simona, erau neobosiți. Se potriveau, plăcerea trecea de la unul la altul, urcând ca pe-o spirală, până când Simona, ajungând la capăt, se prăbușea la pieptul lui. Mulțumită. Pe 1 iulie 1940, negustorii evrei de pe Lipscani aflară de grozăviile la care erau supuși coreligionarii lor din Dorohoi. Armata română pierduse Basarabia și pierduse și Bucovina fără să tragă un foc. Se retrăsese umilită, ba chiar batjocorită, scuipată și bătută cu pietre de evreii comuniști. Regele și șleahta lui acceptaseră dezonorarea trupei și a întregului neam. Lăsaseră bolșevicilor cetățile lui Ștefan. Neputând să se lupte cu regele, căci îi juraseră credință, ofițerii din Dorohoi se răzbunaseră pe evrei. Ei erau de vină pentru toate relele din țară! Ațâțați și de câțiva legionari, soldații români au tras în civili. Civili evrei. Împușcați la grămadă. Au schingiuit, gata să omoare în bătaie, femei și bătrâni. Evrei. Au pus foc caselor, au prădat prăvăliile lor. Pentru toți evreii, era încă un semn că regele nu poate, sau nu vrea să-i apere. Chiar dacă încercase să-i tempereze pe legionari, chiar dacă le decapitase conducerea, regele era slab. Nu era și regele lor. Degeaba încercaseră să-l aibă de partea lor. Degeaba aveau oamenii lor chiar în preajma regelui. Vântul rece care bătea dinspre Berlin de la venirea lui Hitler la putere avea să înghețe întreaga Europă. Un rege slab, cum era Carol al II-lea, nu putea să-i facă față. Foștii aliați, francezii și englezii, către care îl dirijau și ei pe Carol, acceptaseră toate sfidările lui Hitler, sperând că-și cumpără liniștea abandonându-i pe cehi, pe polonezi. Și uite că Belgia și Olanda căzuseră. Franța, invadată, capitulase. Cine să-l mai oprească pe Hitler? Era de-ajuns să vrea, și în două zile ar fi fost la București. În acea zi neagră pentru comunitatea evreiască, domnul Weissman închise prăvălia mai devreme. Toți negustorii evrei din București traseră obloanele și se baricadară în case, de teamă că grozăvia de la Dorohoi se va întinde în toată țara. Ajuns acasă, domnul Weissman auzi zgomote venind din garaj. Se duse să vadă ce face mecanicul. Se tot lungea cu lucrul la Ford. Trebuia să termine de săptămâna trecută și el tot găsea ba una, ba alta. Fordul se legăna ca o barcă. Portiera din spate fiind dată în lături, îi zări pe student și pe Simona înlănțuiți. Văzându-l pe taică-său, Simona se opri din țipete, dar nu-și opri legănarea în sus și-n jos. Zărindu-l pe domnul Weissman, Adrian Georgescu încremeni, chiar dacă mișcarea Simonei îi dădea de înțeles că nu trebuie să-i pese și că ei doi puteau să continue ce începuseră. Într-adevăr, domnului Weissman nu păru să bage în seamă ce face studentul cu fata lui, în Fordul lui. Îl rugă numai să treacă mai târziu pe la el, ca să-i spună cum stă cu lucrul la automobil. Ieși apoi din garaj tiptil, retrăgându-se cu spatele, de parcă și-ar fi cerut scuze că a deranjat. După ce s-au îmbrăcat, Adrian dădu să plece. Simona îi aminti să treacă pe la taică-său. – Nu te teme, n-o să-ți facă teorie, o să vezi. Nu se amestecă în treburile mele. Mai ales în chestiunile de amor. Dar și eu îi respect cuvântul. La noi nu se poate altfel. Lui Adrian nu-i fu prea clar ce voia să spună Simona prin acel la noi. Se gândi că e vorba de familia lor. – Domnule inginer, îl luă, cu blândețe, Weissman. Cafea? Două de zahăr? Cum, fără zahăr? Așa e, neagră te trezește mai bine după. Cum stăm cu Fordul? Când e gata? – Mâine mai verific o dată transmisia și îi fac o probă la Șosea, răspunse Adrian. O să vedeți, va fi ca nouă. – Nici nu mă îndoiesc de asta, îl asigură Weissman. Am mers pe recomandarea domnului Mazilu. Student excepțional, mecanic de talent. La Garajul Băncii Naționale ai făcut treabă bună. Vei fi un bun inginer, sunt convins. Dar, văd că te împaci bine cu fiică-mea… – Să vedeți, dădu să se explice Adrian… – De văzut, am văzut mai mult decât trebuia, domnule. N-o să vă fac morală: nici dumitale, nici Simonei. Sunteți tineri, frumoși amândoi, v-ați plăcut, eu n-am niciun cuvânt în amorurile ei. Numai că aș vrea ca lucrurile să fie clare. Aș vrea ca dumneata să nu hrănești o iluzie. Să n-o hrănești, ca să nu suferi după aceea. Pe Simona am promis-o, încă de când era școlăriță, băiatului unui coleg de breaslă. Își ridică mâinile a neputință: la noi, la evrei, promisiunea dată e sfântă. Trebuie să mi-o țin, chiar dacă îmi dau seama că dumneata ai fi o partidă bună. Distrați-vă, bucurați-vă unul de altul, trăiți-vă anii aștia, că nu se mai întorc, dar nici să nu te gândești că te vei însura cu Simona. Adrian nu a înțeles totul dintr-odată. Mai întâi înțelese ce voise să spună Simona cu la noi. La noi, la neamul nostru. La neamul lor, evreiesc. Auzise el câte ceva despre evrei, dar nu dăduse importanță. Abia acum începea să priceapă că ei, evreii, trăiau după niște reguli. Și uite că până și o nonconformistă ca Simona le respecta. Poate că ea chiar știa ce-i va spune taică-său, de aceea îi reamintise să treacă pe la el. – Sunt lucruri greu de explicat, lucruri care țin și de religia și de tradițiile noastre, dar și de situația de moment, adăugă Weissman. Știi sau nu știi, multă lume nu ne iubește. Nu numai aici, în România, ci și în alte țări. Nemaivorbind de ura contra noastră stârnită de Hitler. Și, amețiți de vorbele lui goale sunt peste tot. Uite, chiar azi, nu cred că ai aflat, că erai ocupat cu mașina, azi au fost împușcați sau bătuți zeci de evrei din Dorohoi. Și n-au fost descreierații de legionari, ci armata română. Cine le-a dat ordin să împuște oameni nevinovați? Oameni fără apărare. Cine? Adrian încă mai rumega refuzul bijutierului de a-i da fata în căsătorie. El sau Simona nici nu se gândiseră la mariaj atunci când făceau amor. Dar, de îndată ce domnul Weissman declarase că o astfel de căsătorie nu va fi posibilă, Adrian își dăduse seama că și-o dorea cu tot sufletul și că interdicția nu făcea decât să-i sporească dorința de a o lua pe Simona de soție. Cum avea să trăiască fără ea? Realiză faptul că era, pentru prima dată, îndrăgostit. Și cine se punea în calea dragostei lui? O promisiune făcută de tatăl Simonei, care promisiune, nu-i așa, era sfântă la ei. O promisiune către un coreligionar. Și, de ce oare trebuia domnul Weissman să aducă în discuție măcelul de la Dorohoi? Avea el vreo vină că armata trăsese, acolo, în evrei? Era responsabil de asta și el, împreună cu întregul neam românesc? Poate că în mintea domnului Weissman chiar era. Poate că promisiunea făcută prietenului, cum că-i va da fata pentru fiul lui, era numai un pretext pentru a-l îndepărta pe el, un ortodox. Un român. Asta era: cu sau fără măcelul de la Dorohoi, oricât de liniștită ar fi fost viața lor în România, domnul Weissman nu i-ar fi dat-o pe Simona unuia de altă religie. Student eminent sau mediocru, băiat de morar sau de doctor, frumos sau urât, oricum n-ar fi avut nicio șansă. Fata unui evreu trebuie să ia pe unul de-al lor. Adrian plecă fără să salute, fără să o sărute pe Simona. Fusese rănit în dragoste. I se refuzase fericirea viitoare. Fără speranță. Definitiv. Fusese rănit și în orgoliul lui de bărbat pe care nu-l refuzase, până atunci, nicio femeie. Domnul Weissman vorbise pentru întreg neamul. La ei sângele nu se face apă. Nu mergi la sinagogă, nu capeți fata. Când Adrian trecu pe lângă ea fără să-i arunce o privire, fără să-i spună o vorbă, Simona avu o presimțire: n-o să-l mai văd niciodată. Și, la fel cum Adrian își dăduse seama că o iubește abia atunci când domnul Weissman îl refuzase ca viitor ginere, abia când Adrian a ieșit pe poartă a realizat Simona că și ea îl iubește. O lacrimă i se prelinse pe obraz. Nu i se mai întâmplase: nici să se îndrăgostească, nici să plângă pentru cineva. Aventurile ei erau sportive, calculate să-i aducă plăceri. Nu pusese suflet în ele. Și uite că acum gândul că l-a pierdut pe iubitul ei, iubitul ei de numai trei zile, o făcea să sufere. Sami Weissman o zări plângând, dar nu încercă s-o aline. Și doar el îi provocase suferința, el ar fi trebuit s-o îmbune. El, care avusese grijă să nu-i lipsească nimic. Cele mai bune guvernante, cele mai bune școli. Pentru ea cumpărase vila din Cotroceni. Pentru ea strânsese o avere cu mult peste ce-i trebuia lui. Nu se recăsătorise tocmai pentru ca Simona să nu se simtă trădată împreună cu mama pe care o pierduse. Uite-o cum plânge după băiatul ăsta pe care abia îl cunoscuse. De parcă, fără el, s-ar scufunda întreaga lume. Precis că îl iubea. Dar, iubirea fetei lui pentru studentul de la Politehnică nu se potrivea în planul la care Sami Weissman lucrase în ultima vreme și despre care Simona știa ceva. În mare. Nu știa amănuntele. Domnul Weissamn nu i le spusese pentru că încă mai lucra la aceste amănunte. Cu atât mai mult nu putea să-i spună despre acel plan lui Adrian. Trebuise să mintă și de aceea Sami Weissman avea remușcări. Nu o promisese pe Simona niciunui coleg de breaslă, pentru feciorul lui. Comunitatea lor, deși încuraja căsătoriile în interiorul ei, nu le interzicea pe cele cu românii ortodocși. Domnul Weissman nu viza pentru Simona vreo partidă cu vreun bărbat de rang, de familie sau mai bogat. Faptul că studentul era fecior de morar nu îl deranja. Și știa că n-ar fi deranjat-o nici pe Simona. Așa o crescuse: să știe că e bogată, dar să nu judece oamenii după averea sau poziția lor. Avere avea destulă Sami Weissman, pentru Simona o strânsese, ginerele putea fi sărac pământului. Averile, oricât de mari ar fi ele, pot dispărea dintr-un nimic. Câți din neamul lor nu trebuise să o ia de la capăt, de la lingură, poate și în altă țară, după ce fuseseră furați și prigoniți. Ori, astfel de vremuri cuprinseseră Europa și România n-avea cum să scape de grozăviile pe care Hitler le împingea, ca un tăvălug, și spre Apus, și spre Răsărit. Grozăvii de care mai ales ei aveau parte. Ei, veșnicii vinovați de tot ce se întâmpase rău, de aproape două mii de ani, pe lumea asta. Sami Weissman se hotărâse să nu aștepte ca tăvălugul pornit de la Berlin să-l facă una cu pământul. Dacă ar fi fost singur, poate că ar fi așteptat fără să întreprindă nimic, cum așteptau mulți din coreligionarii lui, ca o pradă hipnotizată de Marele Piton. El n-avea de gând să fie mort de frică înainte chiar ca balaurul să deschidă gura ca să-l înghită. Trebuia s-o salveze pe Simona, averea lui cea mai de preț. Dacă va putea să-și salveze și averea propriu-zisă – sau, măcar, o parte din ea –, cu atât mai bine. Tot pentru Simona o salva. La planul acesta de salvare lucrase Sami Weissman de câteva luni. Ceruse și sfatul Rabinului. Rabinul îl încurajase. – Fugi cât se mai poate, Sami, fugi până nu se strânge lațul și ne cuprinde pe toți. Și avuți, și săraci. Atunci nu va mai fi scăpare. Nici să nu te uiți în urmă: Aici ce lași? Mormântul soției, mormintele părinților. Dacă ar mai trăi, și ei te-ar îndemna, cum te îndemn și eu, să fugi. Să-ți salvezi fata. Să-ți salvezi astfel stirpea. Toți cei care se vor salva din gheara lui Hitler ne vor duce neamul mai departe. Am fugit, alungați de fapte și de vremuri, din Franța, din Italia, din Spania. Acum fugim din Germania, din Austria, din Polonia. Nici din România nu vom avea scăpare atunci când Hitler va intra aici. Legionarii vor scoate iarăși capul. Se vor năpusti asupra noastră și ne vor judeca pe noi pentru ceea ce le-a făcut Carol. Atent ca mișcările lui să fie cât mai discrete, domnul Weissman începuse încă din primăvară să-și transforme averea în devize și titluri la băncile elvețiene. Vechiul lui prieten, Florin Mazilu, Moscovici cu două generații în urmă, acum director la Banca Națională, îl ajută să transforme în devize aurul, bijuteriile și acțiunile pe care le avea la băncile românești. Devizele le depuse la bănci elvețiene, de unde putea oricând să le scoată după ce părăsea România. Vându și obiectele de valoare din casă. Casa o promise, mult sub preț, unui director de la Interne, căruia îi mai dăduse și o grămadă de bani pentru vizele pentru America. Pentru el și Simona. Doamna Rubinstein, care o învățase pe Simona engleza, venea la ei aproape zilnic în ultimele luni. Nu pentru Simona, Simona vorbea engleza ca o englezoaică. Pentru domnul Weissman. El învăța sârguincios limba trebuitoare peste ocean. În State, acolo unde evreii aveau drepturi depline, acolo unde existau comunități puternice de coreligionari de-ai lui, acolo vedea Sami Weissman salvarea. New York-ul era ținta. Acolo putea s-o ia de la început cu meseria lui. Acolo putea să-și refacă averea. S-o sporească. Să-i facă un viitor Simonei. Acolo n-o să mai tremure la orice cuvântare a lui Hitler. Era prea avansat în îndeplinirea planului său, era prea târziu ca altcineva să intre în el. Cum ar fi putut să-l introducă în el pe student? Era, în același timp, și prea târziu, și prea devreme. În trei zile, chiar dacă se îndrăgostise de el, Simona n-ar fi putut fi sigură că el, studentul, e omul vieții ei. Că, vrând-nevrând, Sami Weissman trebuie să-l accepte, așa cum îi acceptase fiicei sale toate capriciile, toate nebuniile. Îl mințise, e drept, pe student, dar în fond încercase să-i facă un bine. Nu-i spusese nimic despre planul lui – al lor – de fugă, dar, prin motivul acela inventat – cu promisiunea dată, care la ei e sfântă –, încercase să nu-i creeze iluzii. Încercase să nu-l facă să sufere mai rău mai târziu, provocându-i, acum, o suferință mai ușor de suportat. Cel puțin așa credea și așa acționase Sami Weissman. Gândindu-se la toți trei: și la Simona, și la student, și la el. Nu ieșise bine pentru niciunul din ei: Simona plângea, studentul își luase câmpii, iar el avea acum remușcări, pentru că mințise. Păstra, totuși, o speranță, mică, mică de tot, ca deasupra răului provocat celor doi tineri să se ridice, cu timpul, binele. Cum, în ce fel, nu știa. (va urma) Ghiocel |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate