Cel Invizibil își acceptă existența. Cel Invizibil deveni vizibil doar pentru sine...
Privise luptele interstelare, inutile în esență și disperare. Căutase tăcerea planetelor gigant. Strivise cometele care amenințau, deseori, frumusețea stelelor. Admirase simfonia culorilor neutronice dincolo de galaxiile cunoscute. Îmbrățișase metafora sonoră a pulsarilor. Surâse, vioi, la nașterea găurilor negre – epitetul bizar al antiexistenței. Plânse timid în memoria sateliților anonimi, ascunși în umbra uriașilor, dar plini de viață și armonie. Repetase la infinit melodia stranie a quasarilor. Acceptase revărsarea periodică și violentă a meteoriților pe lunile unor planete mult prea îndepărtate...
Însă nici o savoare trecută, prezentă sau viitoare, încastrată în nimicul din el, nu-i conferise satisfacția prezenței pașnice pe Pământ. Așadar, dincolo de visele disarmonice, dincolo de nopțile galactice, Cel Invizibil deveni vizibil, însă nu pentru motivele căutate, ci pentru armonia sinelui. Cel Invizibil revenise la haosul unui punct insignifiant al Căii Lactee. Cel Invizibil cutreierase eonii pentru a regăsi sentimente. Cel Invizibil străbătuse linii transparente pentru a surâde încă o dată. Cel Invizibil căutase viața...

Femeia pe nume Aria se ridică din pat, netezind, inconștient, perna gălbuie. Buzele Ariei formau cântecul de jale al închisorii. Buzele Ariei reconstituiau melodia terifiantă a disperării. Însă Aria, ființa care-și căuta originea într-un pahar cu apă, cânta o piesă a copilăriei. Sau cel puțin așa se amăgea, plângând noapte de noapte, în perna jilavă a durerii recurente. Aria încerca să revină printre oameni, în dulcele stil al realității suspecte. Aria încerca un gust aparent de normalitate, dar nu știa dacă era efectul direct al medicamentelor sau doar dorința unei emoții alungate într-un sertar nefericit al memoriei. Aria încerca, cu privirea tulbure și trupul tremurând, să redescopere viața...

Cel Invizibil își privea unghiile, prea curate pentru a-i aparține. Cel Invizibil surâse, apoi sorbi o picătură de cafea fierbinte. În colțul întunecat, Cel Invizibil era intrigat de mostra stranie de viață terestră pe care o descoperise la fereastra cu gratii. Cel Invizibil aștepta o declanșare de emoții, un torent de pasiuni torențiale. Cel Invizibil se înșela. Femeia era nemișcată într-un vis cu ochii deschiși, privind dincolo de orice peisaj. Cel Invizibil oftă, amintindu-și că talentele sale erau dincolo de înțelegerea acestui tip de existență. Cel Invizibil deschise căile minții, cuprinzând miliarde de gânduri, dar concentrând atacul subtil asupra mostrei terestre. Cel Invizibil se așeză confortabil, pregăti punga cu floricele și așteptă spectacolul. Cel Invizibil – reprezentantul unui Univers care încerca să-și înțeleagă locuitorii – nu fusese pregătit pentru ce urmase...

Aria zâmbea. Aria simțea că nu mai zâmbise de multă vreme, însă fără a cunoaște exact momentul de fericire veritabilă. Pe neașteptate, Aria de acum realiză că o iubea nespus pe Aria de atunci, o ființă copleșitoare prin optimism, inteligență emoțională și candoare, oh, atât de multă candoare. Aria de acum recunoștea că pierduse firele relevante, pe undeva, într-o clipă disperată de durere și nebunie spontană. Aria de atunci se transformase în Aria de acum, prin infuzii incerte, monstruoase, de suferință, apatie și indiferență. Aria de atunci murise în brațele unei Aria noi, cea de acum, o carcasă zdruncinată de... ceva indefinit, ireal, care dispăruse imediat după distrugerea gazdei...
Apoi Aria simți o intervenție apăsătoare, într-un mod denumit generic intuiție. Aria era invadată de un altceva, o sondă mai puțin umană. O durere atroce îi strivi dulapul amintirilor, zdruncinând legătura fragilă cu realitatea. O durere atroce relansă fragmentele reunite pe o platformă nouă, curios de străină și familiară, deopotrivă. Aria realiză că e fascinată de propriile amintiri, prezentate ca un evantai de imagini, trăiri, emoții și... altceva. Apoi fluxul celor patru concepte se derulă subit, ca răsfoirea rapidă a unei cărți. Aria se așeză, cuminte, pe marginea patului, privind cerul înstelat, așteptând nebunia să plece și firescul să revină. Apoi totul se desfășură încet, ca un film de la începuturile cinematografiei: plâns, lacrimi, îmbrățișare, hrană, multă hrană lichidă, nopți senine, nopți reci, pași rătăciți, pași regăsiți, lacrimi, multe lacrimi, zâmbete sincere, ceartă, liniște, împăcare, căldură sufletească, căldură aparentă, zile senine, zile de joacă, zile de învățat, vacanțe, multe vacanțe, casa bunicilor, livada bunicilor, turtele calde ale bunicii, zâmbetul cald al bunicii, moarte, multe decese inutile, lacrimile copilăriei, lacrimile pierderii, educație, multă educație, inutilitatea ființei, regăsirea ființei, adolescență, zâmbete ascunse, fiorul primei îndrăgostiri, primii pași în parc, prima strângere de mână, primul sărut răpit, prima îmbrățișare sinceră, prima îmbrățișare amăgitoare, prima dragoste adevărată, prima dezamagire dureroasă, multiple dezamăgiri cutremurătoare, prima pierdere reală, alte decese inutile, emoții mixte, optimism regăsit, amintiri formate, amintiri pierdute, amintiri reformate, durere fizică, ameliorare fizică, alte pierderi, evoluție intelectuală, îmbrățișarea noului, zâmbete înmulțite exponențial, pisică, arbore, alee anonimă, Rafael, ultima dragoste reală, sărutări nemiloase, suferință asuprită, suferință eliminată, luni de nebunie, luni de fericire imperfectă, ani de calm, ani împreună, luni de despărțire, luni de disperare, regăsirea cuplului, renaștere emoțională, naștere, dublu impact, împăcare, căsătorie, nopți rătăcite, nopți nedormite, creștere, stranietate, ambiție, obsesie, nefericire, ascensiunea dublului, dominația dublului, gol inerent, pustiu, pustiu...

În colțul spectatorului, Cel Invizibil ronțăia floricele și admira răbufnirea cosmică a vieții umane...