IX

Exploziile încetaseră. Urletele încetaseră. Pământul se liniștise. Clădirile nu mai tremurau. Incendiile și distrugerile se limitaseră la zonele limitrofe. Cerul cenușiu, pătat de fum și sânge, își pierduse nuanța mortuară și surâse în nuanțe albăstrii. Moartea luă o pauză...
Rafael se ridică, încet, îndurerat. Rafael se scutură de praf, moloz și durere intestină. Rafael scuipă sânge pe fața de masă albă, acum de un gri mizer, cu pete multicolore. O durere acută în vintre îl făcu să se chircească oribil, ca o păpușă de pânză. În jurul lui, totul fusese distrus: pereți... acoperiș... mobilă... suflet. Grădina cu flori a Ariei fumega ca un furnal prost amenajat. Livada cu cireși a lui Rafael era un teren cu schelete fremătânde, de spaimă și flăcări devoratoare. Bătrânul se deplasă cu greutate printre dărâmături, printre amintiri, prin miezul vieții pe care o pierduse într-o clipită.
– Aria! Aria, unde ești?!
Orizontul părea un apus perpetuu, un oranj de vis, însă pecetluit cu gemete, explozii intermitente și nefericire. Pe ici, pe colo, animale eliberate zburdau frenetic, aruncându-se în flăcările mai apropiate. Pe ici, pe colo, natura își înghițea progeniturile, trimițându-le în guri imense de flăcări și radiații, mestecându-le lacom, dement. Rafael scrâșni din dinți, înghiți de două ori în sec și se prăbuși pe un genunchi. Vârsta își arăta colții mai mult decât rănile. Vârsta îl ucidea încet, un cancer sinistru, fără leac. Regretul îl măcina. Regretul îi oferi alternative. Regretul era viață, alegerea era... altceva.
La naiba! Preferam să fiu dincolo. De ce nu am acceptat, de ce nu primit propunerea celuilalt? Chiar atât de cretin am fost să cred că viața împreună cu Aria reprezintă eternitatea? Și acum plătesc prețul, suferind ca un câine bolnav, rătăcit pe ultimul culoar al existenței...
– Ariaaaa! Aria, răspunde, la naiba!!!!

Un picior. Un picior cu un pantof absent, rătăcit la câțiva pași distanță. Un picior care ardea mocnit, în miezul unei plasme sadice, somnoroasă în alegerea victimei...
Aria deschise ochii. Aria închise ochii, strângând puternic pleoapele, preferând să nu fi văzut nimic din ceea ce văzuse. Însă durerea din umăr o obligă să se ridice, cu suspine intermitente și lacrimi involuntare. Aria deschise ochii din nou, apoi vomă în direcția opusă cadavrului. Vomă puternic, oferind pământului un motiv secundar să urle, să plângă, să sufere în infernul ereditar al locuitorilor săi.
– Rafael! Rafael, ești aici?
Aria încercă să fie puternică. Aria privi cadavrul, care ardea mocnit, pe jumătate înghițit de o moarte dură, indiferentă. Hainele erau arse, lipite de pielea maronie, crocantă ca un grătar neglijat. Aria încercă să nu privească lucrurile în această direcție, însă mintea ei zbura în direcții neștiute. Apoi disperarea interveni, caldă, conștientă, mult prea umană. Aria încerca să se calmeze. Aria realiză că bucata de carne fusese om, ca și ea. Bucata de carne fusese vie, trăise, respirase, iubise, urâse, îmbrățișase tot ceea ce era definit ca uman. Bucata de carne putea fi și ea, cândva, într-un viitor apropiat, într-un viitor tangibil, într-un viitor atât de veridic. Aria închise ochii. Aria detesta realitatea. Aria știa că, parțial, era responsabilă pentru această realitate...
– Rafaeeeeeel! Unde ești, Rafael?
O ploaie firavă, ca un duș aleatoriu, încerca să suplinească rolul pompierilor, minimizând dezastrul aparent. Aria privi în jur, căutând căsuța ultimilor ani petrecuți în liniște, în calmul crezut indefinit. Câte zâmbete am împărțit, dragul meu! Câte lucruri insignifiante am adunat, iubirea mea! Câte amintiri am cules din panerul timpului regăsit. Câte atingeri am recuperat din trecutul tău miraculos. Câte mii de sărutări am reușit să-ți răpesc de pe buzele refractare. Câtă... câtă dragoste am reușit să strâng în sufletul meu, mai ales în clipele absente, în clipele dorului. Nu pot muri așa, nu pot supraviețui fără iubirea ta. Nu pot exista fără prezența ta, nu, nu!!
– Rafael!

Rafael se așezase pe băncuța din fața unui strat de trandafiri albi, supraviețuitori printr-un straniu accident. Rafael respira cu greutate, însă nu mai scuipa sânge. Renunțase să o strige pe Aria, însă o văzuse în depărtare, lângă carcasa unui automobil, și-și flutură brațul. Rafael era obosit, tăcut acum, ca un arbore înțelept, pe jumătate adormit...

Aria se îndrepta spre el, plângând ca într-o noapte a renunțării. Femeia se împiedicase de câteva ori, dar nu căzuse și nici nu privise la obstacole. Frica se evaporase în bucuria regăsirii.
Poate nu acum. Poate mai târziu, mult mai târziu, când unul dintre noi nu va suporta prea mult absența celuilalt... Optimismul meu s-a disipat. Optimismul meu s-a trezit, devenind realism crud, viață crudă. Acum pot fi aici, iar bombele pot să distrugă toată planeta. Nu-mi mai pasă. Vreau să mor în brațele tale, dragul meu, și să-ți spun asta cu voce tare, nu numai în gândurile mele de nebună cu acte-n regulă. Sper să pot face asta, într-o zi, într-o clipă senină...
Aria se aruncă în brațele lui Rafael, într-o clipă mohorâtă, ploioasă, rece, însă într-o clipă sinceră. Rafael tuși puțin, însă răspunse la îmbrățișare, răspunse dorului care-i secerase inima împietrită, făcând-o să sângereze. Rafael o regăsi pe Aria abia acum, când clipele erau atât de puține, când clipele erau atât de nesigure. Aria îl regăsi pe Rafael, iar căldura din ea compensă frigul care se instala, ca o ceață nevăzută, pe câmpul de luptă. Explozia finală îi descoperise înlănțuiți, printre lacrimi de fericire, un singur trup redescoperit printre atomii care se descompuneau...

Hellica mușcă buza inferioară a AntiDublului. Hellică sărută fără jenă lobul urechii AntiDublului, în timp ce acesta privea șirul nesfârșit de explozii și emanații radioactive...

Samuel gustă din sticla amărăciunii oferită de Cel Dublu și se așeză pe șezlongul din balcon. Cel Dublu luă un pahar cu 50 de ml de spaimă și plutoniu și se așeză alături de Samuel...

Cerul se revolta, norii plângeau, atmosfera era fosforescentă, lumea se schimba. Iar Cel Invizibil începu o altă pungă cu floricele de porumb...