El nu putea să înțeleagă ce găsea ea atât de interesant la tabloul acela. O ramă neagră, prea mare pentru gusturile lui, contrastând puternic cu roșul unui fundal radiant, pe care se înșurubau hipnotic două spirale albastre, între care, dintr-o pată vișinie amorfă, părea să se strecoare o umbră alungită, asemănătoare staturii unui om.
- Cât a costat monstruozitatea aceasta?
O întrebase, într-adevăr mai violent decât intentionase, dar ea nici măcar nu catadicsise să îi răspundă. Atârnase tabloul deasupra patului, fără să-i ceară măcar părerea, iar din acel moment, începuse să își petreacă ore în șir cu privirile blocate în spirale sau pe umbra alungită. El nu-l suporta, simtea frisoane reci pe spate numai când încerca să fixeze vreunul din elementele acelea bizare. Despre ea, ce mai putea spune? Părea fascinată mai mult de tablou decât de persoana lui. Nu mai reușea s-o scoată din casă cu una cu două, iar dacă chiar ieșeau undeva, ea făcea tot posibilul să se întoarcă cât mai repede și se închidea în camera cu tabloul, ignorându-l.
- De unde l-ai cumpărat?
La întrebarea lui furioasă, ridicase din umeri, cu un zâmbet straniu în coltul buzelor, un zâmbet pe care nu i-l cunoștea. Simțea că se depărtează de el cu fiecare zi care trecea. La început, răsuflase ușurat că dobândise mai multă libertate de mișcare. Nu îl mai suna să îl întrebe când se întoarce acasă, nu îl admonesta că stătea mai mult cu prietenii la o bere decât cu ea și nici nu mai avea pretențiile acelea enervante cu făcutul lucrurilor împreună. Dar nici despre apropiere nu mai putea fi vorba, atâta timp cât ea devenea inertă în puținele lor momente intime și continua să fixeze tabloul cu privirea chiar și atunci.
Într-o zi, el se mută pur și simplu din dormitor, ca să o facă să înțeleagă că persoana lui trebuia să fie pe primul plan. Mai procedase așa și cu alte ocazii când fusese supărat pe ea. Acum doar aștepta, parcă mai nerăbdător ca altădată, să vină și să se pisicească pe lânga el, să se împace în felul lor caracteristic, cu o partidă fierbinte de amor, după care el o va face să înțeleagă că nu îi plăcea tabloul și că dorea să scape de el, oricât ar fi costat-o.
Dar zilele treceau, ea petrecea din ce în ce mai mult timp cu tabloul, iar el continua să înțepenească pe canapeaua îngustă, petrecându-și nopțile singur și dezolat. Până la urmă, se hotărî să pună piciorul în prag. În ziua aceea, o așteptă să vină de la lucru și o opri în ușă, înainte măcar ca ea să își scoată haina și să își lase jos geanta.
- Ce se întâmplă cu noi?
Chiar dacă gândise să poarte cu ea o altfel de discuție, când o zărise atât de proaspătă, liniștită și oarecum împăcată, ceva se întâmplase cu el. Ea părea mai tânără, mai frumoasă decât își putea aduce el aminte. Și ce era cel mai ciudat, nu părea afectată de chinul separării lor relative din ultima perioadă. Era conștient că el arăta oribil, nedormit, neras, nemulțumit și pus pe ceartă. Cu toate acestea, ea nu mai exploda ca pe vremuri, nu ridica tonul și nici măcar nu păru să audă ce o întrebase, deși îl privise fix în ochi. În cele din urmă, trecu pe lângă el într-un pas plutitor, își lăsă lucrurile ca de obicei la cuier și traversă holul până în camera cu tabloul.
Nu vorbise cu el, nu îi dăduse de mâncare, nu spălase haine și nu udase flori. Toate acele activități care, cândva, o țineau pe lângă el, exasperându-l, păreau de acum inexistente. De acum? Ba nu, de când adusese în casă blestematul acela de tablou. Își aminti cu exactitate de când nu mai mâncase ceva gătit de ea, de când nu îi mai pregătea hainele pe spătarul scaunului și de când se uscau florile în balcon. Simți că nervii lui se întind cumva, că începe să fiarbă și că e în stare să spargă ușa dormitorului, să ia el singur tabloul acela afurisit și să îi dea foc în fața ei. Ce naiba, doar era bărbat în casa lui!
Se repezi ca un bolid. Ușa camerei nu era închisă și putu intra val-vârtej, stârnind în urma lui praful de pe bibliotecă, care nu mai fusese șters de când apăruse tabloul în viața lor. Se blocă însă, imediat ce trecu pragul. Ea nu era acolo. Un aer înghețat așternuse parcă o pojghiță peste toate obiectele. Își roti privirile debusolat prin încăpere, deschise dulapurile și chiar încercă fereastra închisă. Se întoarse din drum și o căută prin toata casa, o strigă de câteva ori, după care reveni în același loc. Nu era nebun, văzuse clar cum ea intrase în cameră, grăbită să își privească tabloul.
Încet, nedumerit, ridică privirea către obiectul care trona deasupra patului. Rama neagră, prea groasă pentru gusturile lui, contrasta puternic cu fundalul roșu, radiant, iar între cele două spirale albastre, înșurubate hipnotic în decor, prin pata vișinie amorfă, păreau să se strecoare două umbre alungite, asemănătoare staturilor unor oameni.