agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1204 .



Limuzina
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [samsungul ]

2014-11-04  |     | 



Limuzina



Mă apropii tiptil de tastele calculatorului, pagina alba a Word-ului oglindește în mintea-mi o nouă poveste, oricare ar fi ea. Te asigur cu sinceritate că nu știu nimic despre povestea ce urmează să o scriu. În copilărie și mai apoi, în adolescență, atunci când citeam foarte mult, când oriunde te uitai după mine prin micuțul și modestul apartament în care am crescut de pe strada metanului, mă puteai găsi pe vreun pat tolănit și cu cartea de povești în mână. Întotdeauna mi-au plăcut poveștile, ele au un iz aparte, un fel de Crăciun interior, cu lumânări, globuri colorate, miros de brad și artificii. Asta atunci când nu mă jucam afară cu prietenii, copiii din cartier, erau mulți, ne distram împreună de milioane. O anumită poveste se înșurubează din memoria-mi, nu știu de ce asta și de ce nu alta, mă miră întotdeauna când vin, cu toate astea poveștile lasă și redeșteaptă în sufletul meu parfumul copilăriei, a saniei lui moș Crăciun, miroase a vânt rece și a brad. Gata, m-am hotărât! O să scriu despre „limuzină”.

- Hepaaaaaaaaa, că vin din brazi!

Administratorul cimitirului evanghelic din marginea opusă a străzii ce despărțea cartierul Gloria de blocurile muncitorești, domnul Pfaff, ne-a sudat și asamblat o sanie nouă, bunica l-a rugat, iar sasul făcuse o treabă strașnică, săsească, ce mai, sașii erau renumiți ca cei mai buni meșteșugari din zona transilvană și nu doar. Nu era ca toate celelalte sănii obișnuite, pe care le cumpărai de la magazinele comune din orașul Mediaș, unde locuiam, era o sanie cu lațuri din lemn solide, lustruite cu lac în straturi, formă aerodinamică, sanie nici prea mică, nici prea mare, avea însă un detaliu deosebit, care o făcea unică prin cartierul copiilor, a prietenilor mei. Șine duble. La baza șinelor din țeavă rotundă clasice, ca al celorlalte sănii de altfel, erau sudate niște șine înguste din oțel, de secțiune pătrată care făceau ca această sanie să fie mai rezistentă, dar mai ales mai iute în alunecare. Iar când zic iute, mă refer la foarte iute, limuzina era ca un fulger, copiii ceilalți au botezat-o rapid și pe nerăsuflate, ca la un înțeles comun în mod just - limuzina. După ce i-am lustruit cu parafină suprafețele de alunecare, am șters-o de praf și impurități, limuzina arăta gata de zbor. Urma proba dealului, a brazilor de sus de dincolo de livada mică.

- Hepaaaaaaaa, vine limuzina din brazi! Strigătul acesta însoțea fiecare coborâre din vârful pârtiei a copiilor cu săniile.

Ninsese de câteva zile, zăpada scârțâia sub bocănceii strânși legați cu șireturi în X sau drept, după știința fiecărei mămici în parte. Copiii sunt vii, veseli și dornici de aventură. Pârtia noastră, a copiilor, urma cursul șoselei cu pantă mare care urca pe lângă cimitirul sașilor până sus la capelă, acolo unde se depozitau morții români, lângă biserica ortodoxă din deal. Nu am înțeles niciodată această împărțeală chiar și în moarte a oamenilor, dar, o luam așa cum era, nu puneam întrebări. Oricum pământul de dedesubt e același. Amestecă el morții cum vrea el, nu după împărțeala tâmpită a adulților. Pârtia suie pe lângă cimitirul ortodox și-l depășea chiar și pe el, urma livada mică, o livadă sălbăticită dar care dădea rod copiilor dulce vara, mere, pere, cireșe, iar toamna castane cărnoase și delicioase. Urma pârtia de bob, un drumeag făcut odată demult cu o lama de buldozer de către cineva aiurea, pârtia de sanie urma de fapt cărarea printre puținii brazi din vârful dealului, iar mai apoi, prin livada mare, cea care încheia și linia cea mai înaltă a cimitirului în partea de sus a lui. Dincolo de livada mare mai era doar antena, dar pârtia de sanie nu ajungea până acolo. Deja eram în nori, vârful dealului, care pentru noi era Everestul. Livada mare era considerată a fi dincolo de tărâmul universul nostru, un fel de Americă de-a lui Columb, înainte de descoperire. Eram încă prea mici pentru o ditamai explorare oricum. Deocamdată ne înfiora chiar și vântul ce trecea printre brazii plini, încărcați cu zăpadă, merii și perii ce-i știam bine, erau frații noștri vara, atunci când ne dădeau mere și pere gratis, la discreție. Acum și ei erau ninși frumos, pudrați cu zahăr alb. Noi le mâncam adesea, din nerăbdare,imediat după ce cădeau florile din mai, atunci când erau biete măciulii minuscule și imature, acreala ce deja o conțineau, făcea deliciul nostru entuziast. Acum totul era acoperit cu zăpadă albă precum o barbă miraculoasă, a vreunui moș bătrân. Urcam cu greu dealul trăgând de sforile săniilor, grele pentru mâinile copiilor, dar efortul era răsplătit pe măsură, mai ales la coborâre, atunci când alunecam cu o viteză absolut fantastică la vale, înspre blocuri, lăsam în urmă livada mare, pârtia de bob de pe lângă cimitir și intram în șoseaua pietruită de lângă livada mică, acolo deja sania își iuțea pasul, la colțul casei lui nea Milucu, ne aștepta javra, câinele paznicului cimitirului adesea ne însoțea preț de câțiva zeci de metrii în alergare, alăturându-se coborârii furtunoase a săniilor. Curând, se dădea bătut și el, limuzina pur și simplu zbura precum o rachetă, dacă era bine condusă, dealul cobora cu noi împreună cu tot, în goană nebună.

- Faceți loc, venim din brazi! Hepaaaaaa! Vine limuzina, feriți!

Alți copii urcau alene trăgându-și săniile lor obișnuite, se uitau admirativ sincer, la felul în care limuzina aluneca în viteză pe lângă blocuri, de la a căror geamuri, ne însoțeau privirile părinților sau a bunicilor. Copiii cei mai mici se fereau rapid de pe pârtie, căci treceau zmeii călare pe bidivii lor cu coarne. Alături de limuzina mea, mai era „țapul” cel mare a lui Soso, o sanie cu coarne rotunde, încovoiate spre interior, pe care încăpeau nu mai puțin de opt copii, era sania ce stârnea teamă și respect, în tot cartierul. Nu aluneca așa iute ca și limuzina, dar era cea mai mare din toată zona Gloriei, impresiona prin dimensiuni și ca un dragon chinezesc grotesc, cobora huruind pe șoseaua cimitirului la vale.

- Hepaaaa, vine țapu’, feriți calea băăăăăăăi!

- Pârtieeeeeeeeee, venim din brazi cu limuzina!

Cele două sănii manevrate corect și abil, coborau împreună, umăr la umăr, cu o viteză amețitoare, către șoseaua din josul blocurilor. Limuzina avea întotdeauna întâietate, cei trei copii, strânși uniți unul de altul, de pe sanie, aveau obrajii roșii, veseli și sănătoși, urlau din toți plămânii în aerul rece, sticlos al iernii. Ceilalți, călare pe spatele țapului, formau un cordon de opt copii înșiruiți, fiecare copil din spate ținându-l pe cel din față pe după șolduri, sania uriașa și mai greu de manevrat, avea totuși o inerție grozavă în alunecare. Chiotele copiilor formau o orchestră ciudată împreună cu zăpada și gheața de sub șinele de oțel ale săniilor, scrâșnetul și chiotele copiilor, adunate subtil împreună cu vâjâitul vântului rece printre brazi și frecarea lui de obraji rumeni, trezește și acum în amintirea mea emoții bine încodate în tot corpul meu.

Farmecul iernilor copilăriei este unul cu totul special. Nu este un alt timp decât cel al inocenței copilărești. Chiar și puținele autoturisme din acea vreme, mai ales Daciile de tip 1300, se dădeau la o parte când noi copiii, coboram pe pârtie. Eram regii neîncoronați și nu întotdeauna recunoscuți, ai iernii. Ce ne păsa nouă de regimul politic al țării, de problemele celor mari, de greutățile părinților noștri de a ne procura hrana și cele trebuincioase traiului zilnic, într-o vreme cu mari neajunsuri materiale, noi ne afirmam doar dreptul la viață, dreptul de a fi vii și sănătoși, bucuria de a fi liber cu brazii, cu vântul. Spiritul nostru e stăpânul pământului. Asta se întâmplă și acum, deși cimitirul cuprinde tot dealul, livezile au fost tăiate, brazii la fel, morții au înaintat și ei, au furat lacomi tot dealul. Ceilalți morți mai noi, i-au împins pe cei vechi și mai adânc în pământ, merele nu mai ajung nici măcar măciulii verzi, pier flori, doar nea Milucu e în continuare paznicul cimitirului, javra lui însă a murit demult. Copiii, prietenii mei de atunci, au la rândul lor copii. Lumea s-a schimbat, oamenii au trecut și s-au scufundat în vâltoarea vieții, atunci cum de oare mai simt adierea vântului prin obraji? De ce oare mi s-a dat un așa cadou imens precum copilăria? Gândurile mele îndrăznețe trezesc adânc în mine justețea brazilor de demult, trezesc țapul încăpățânat, pe Soso, copiii ceilalți, parfumul Crăciunului. Cum oare e asta posibil?

Ceea ce simțeam atunci, se întâmplă pentru mine acum, în acest moment, amintirea stârnește facil sentimentul alunecării limuzinei copilăriei pe pârtia mea, dincolo, pe panta abruptă a vieții, deocamdată însă:

- Faceți loc, hepaaa, venim din brazi!





Coachzen

31.10.2014

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!