Am căutat numărul lui Barbu în cartea de telefon. Vroiam să știu mai multe despre ultima zi. Am recitit caietul, am revăzut pozele, și am renunțat să-l sun.
Nu-mi plăcea personajul, din puținele rânduri ale tatei, și din poze. L-am ales pe Răzvan. Mi se părea mai abordabil și mai sincer. Aș fi vrut să vorbesc cu Irinel, dar era doar o dorință târzie și irealizabilă.
Am sunat acasă la el și mi-a răspuns soția. I-am spus cine sunt, a lăsat receptorul, și a trecut ceva timp până am simțit din nou mișcare. Era Răzvan, a cărui voce mi-a confirmat descrierea săracă făcută de tata și imaginea veche din poze. Sigur eram subiectivă în apreciere, dar vocea înaltă, la limita dintre adolescență și maturitate îmi sugera un bărbat slab cu trăsături frumoase dar mai puțin masculine, un adolescent întârziat. I-am spus că aș dori să stau de vorbă cu el, să-mi clarific câteva lucruri petrecute în ultima zi, și mi-a spus că nu prea mai sunt lucruri de clarificat, că se știe totul și nu prea îi place să-și aducă aminte. Să lăsăm morții să se odihnească în pace. Am insistat, spunându-i că am găsit niște însemnari ale tatei și am mare nevoie de o discuție cu unul din prietenii lui. Nu am știut să-l ascult atunci când trebuia și pentru liniștea mea sufletească, dar și pentru a tatei trebuie neapărat să știu ce s-a întâmplat, atunci. I-am spus că mă interesează mai ales ziua de sâmbătă, și concluziile specialiștilor. L-am rugat, în numele prieteniei cu tata, să-mi acorde câteva minute , într-o zi când vrea el.
S-a lăsat înduplecat, și am stabilit întâlnirea în prima duminică după discuția
noastră telefonică.
M-am prezentat cu ceva timp înainte de ora stabilită. Avea o casă frumoasă, dar mai frumos era locul plin de verdeață, de la florile din straturi până la via umbroasă și răcoroasă.
- Semeni foarte mult cu tatăl tău. Teribil cât poți să semeni.
- Știu, toată lumea spune același lucru.
L-am privit scurt și mi-am dat seama că nu am greșit prea mult. În afară de părul grizonat, care îi dădea un farmec în plus, era, așa cum am simțit, un adolescent fermecător. M-am felicitat în gând pentru alegerea făcută , și i-am mulțumit pentru invitație. I-am povestit din nou despre însemnările tatei, spunându-i că știu povestea până în momentul căderii de pe vârf, în puterea nopții. I-am spus că aici se opresc însemnările, rugându-l să-mi spună ce s-a întâmplat sâmbătă, cum l-au găsit pe Irinel, cu ce l-au adus de pe munte, dar mai ales, cum s-a comportat tata în ziua aceea nenorocită.
- În urmă cu mulți ani eram prieteni foarte buni cu toții. Toate vacanțele ni le petreceam împreună, dar mai mult decât atât, tatăl tau și Irinel aveau niște afinitați speciale. Toți eram niște romantici, aș spune, dar ei doi se înțelegeau foarte bine. Erau doua personalitați complementare, unul copilaros și visător iar celălalt, tatăl tău, maturizat prea devreme, dar cu preocupări similare, însă mult mai instruit. Își ascundea în permanență trăirile personale, în vreme ce Iri își punea sufletul pe masă cu o sinceritate dezarmantă, ceea ce nu a mai făcut în ultima ieșire. De cele mai multe ori urcam pe munte împreună, dar nu de puține ori au urcat doar ei doi. Se hotărau pe loc, la o bere, alegeau traseul, și a doua zi erau pe creastă. Stăteau două trei zile și veneau cu gândul la următoarea ieșire. Amândoi erau la fel de pasionați. Îmi amintesc că tatăl tău a urcat și singur pe munte, neavând răbdare să aștepte câteva zile să putem merge mai mulți.
- Tatăl meu nu a scris nimic despre ziua de sâmbătă. Ați putea să-mi povestiți?
- În noaptea aceea, sau mai bine zis în ceea ce a rămas din ea după accident, am
fost foarte tulburați și am acționat cum am crezut mai bine. Am sunat la 112 și am cerut ajutorul, dar, când au auzit ce s-a întâmplat, dar mai ales unde, ne-au spus că vor veni doar după ivirea zorilor. Ne-au sfătuit să rămânem pe loc, să nu ne aventurăm să-l căutăm, și dimineață o să fim contactați pentru mai multe relații. Au insistat să le promitem că nu pornim în căutarea lui și așteptăm lumina zilei. I-am întrebat dacă vor veni cu elicopterul și ne-au spus că au cerut deja aprobările necesare. Am regretat faptul că am prezentat întâmplarea ca o sinucidere, am dezbătut posibilitatea de a reveni asupra acestui lucru, dar, în cele din urmă ne-am dat seama că adevărul era singura variantă posibilă, pentru că se va declanșa o anchetă serioasă care nu va permite ascunderea acestuia, urmând ore întregi de declarații detaliate pentru elucidarea cazului. Ne-am fixat telefoanele să sune la ora patru, crezând că vom prinde o oră de somn, urmând apoi să ne adunăm bagajele și să pornim către Ineul. Când au început să sune telefoanele eram cu toții treji. Am făcut o cafea, ne-am adunat în grabă lucrurile și am pornit spre vârf.
- Tata cum a reacționat la vederea cadavrului?
- Nu l-a văzut deloc. De fapt nici noi nu am văzut decât husa neagră în care l-au luat. Când a venit primul elicopter eram într-o zonă ce permitea aterizarea. Le-am spus unde să-l caute și au plecat imediat. Ne-au atras atenția să nu plecăm pentru că va veni un al doilea elicopter pentru anchetă. Abia atunci a început calvarul. A vrut să rămână mai jos, în Șaua cu Lac, dar, fiind martor ocular, a trebuit să urce pe vârf pentru reconstituire. I-a fost teribil de greu și nu a privit nicio clipă în prăpastie. L-au chinuit ceva vreme și când a terminat, a plecat repede în vale, unde ne-a așteptat pe noi până am terminat cu declarațiile.
Nu mi-am putut opri dorința de a-l întreba dacă au coborât în noaptea aceea să-l
caute pe Irinel.
- Nimeni nu ar fi putut să-l găsească atunci. Ar fi trebuit să găsim o variantă de
ocolire pentru a ajunge la baza Ineului, dar era foarte întuneric și nu cunoșteam nicio potecă. De fapt, am aflat a doua zi că a rămas agățat între stânci, undeva aproape de poale.
- Așa cum și-a dorit…
- De unde știi?
- Din caietul tatei. Era mort când l-au găsit, nu-i asa?
- La câte fracturi de coloană avea nici nu putea să scape. Am auzit că era curbat invers decât normal, pe spate.
- Doamne ferește!...A fost înmormântat cu preot?
- Da.
Au trecut doi ani și, treptat, durerea a fost înlocuită de o amintire dulce amăruie dar din ce în ce mai senină. Multă vreme m-a urmărit un gând. Dacă nu era caietul cu proză, aș fi fost mult mai săracă, și poate, mult mai tristă. Uitarea mi-ar fi vindecat mult mai greu rănile.
Într-o zi binecuvântată de Dumnezeu, i-am spus tatei tot ce am aflat, și nu scria în caiet. Poate că el le știa pe toate câte i le-am povestit, dar știu că m-a auzit. Am simțit cum mă învăluie toată dragostea lui dintotdeauna, și, nici nu am simțit nevoia să-i cer iertare. Simțeam că între noi nu este nevoie de așa ceva. L-am simțit lângă mine, și am plecat împăcată. Am înțeles pe deplin ce vroia să spună în versurile finale:
De-oi fi plecat, sunt tot aici veghindu-te pe tine, de nu-i avea nimic să-mi zici, să te gândești la mine.