Era în ultimul an de liceu. Oana știa că trebuie să învețe mai mult, să se străduiască să obțină rezultate cât mai bune, așa încât să poată spera la un loc cu bursă la facultate. Cu toate acestea, nu prea își putea lua gândul de la faptul că majoritatea colegelor ei aveau prieten dar ea nu. I-ar fi plăcut să aibă cu cine merge la un film, cu cine să danseze la o petrecere, să se simtă plăcută în modul în care se simțeau prietenele ei. Nu-și putea alunga întrebarea sâcâitoare care îi dădea de furcă: Era o ciudată? Trecuse de la statutul de „tocilară” pe care îl purtase în școala gimnazială la cel de „persoană invizibilă” care i se lipise ca o ștampilă pe frunte în liceu. Poate că nu era tocmai fotomodel și nu purta chiar cele mai elegante accesorii la uniformă, dar avea grijă să fie mereu curată, să nu lipsească de la ore, să țină pasul cu cei mai buni din clasă și nici chiar urâtă nu se considera. Culoarea părului ei bogat, strălucitor, era cea a măslinelor coapte iar ochii, cu o formă orientală, deosebită, erau pătrunzători datorită ușoarei miopii pe care refuza să o corecteze din motive estetice.
Prietena ei cea mai bună, Ela, o îndemnase să adopte o atitudine mai îndrăzneață în vestimentație și limbaj, dar mama fusese prima care îi atrase atenția să nu cadă în extrema vulgarității. Ar fi făcut cumva, să aibă și ea parte de experiența unei îmbrățișări furate în pauză sau a unui sărut într-o sală de cinema, lucruri atât de firești la vârsta ei, dar nu știa cum ar trebui să procedeze. I se părea sub demnitatea ei să umble cu limba scoasă după băieții de la școală, chiar dacă pe unii dintre ei chiar îi plăcea. Îi privea fugar, prin geamul închis de pe coridor, cum jucau fotbal în pauze, sub privirea fetelor înșirate la fereastra deschisă a clasei ca niște flori în glastră și se întrista pentru că știa că ea nu ar face niciodată primul pas către o prietenie. I se părea ei că era mai corect ca băiatul să fie cel care își manifestă preferința și să aleagă. Nu era adepta lipsei prelungite de acasă, dar acceptase o excursie cu colegii pe principiul că, în alt context, s-ar fi putut să aibă o șansă de a descoperi prietenia așa cum o vedea ea.
Fusese un eșec. În primul rând pentru că imediat ajunse în stațiunea de munte, colegele dăduseră năvala într-un bar, iar pentru că Oana refuzase alcoolul, țigara și spiritul de turmă, trebuise să se retragă în cameră, de una singură. În al doilea rând, pentru că, seara, în timpul petrecerii încropite pe coridorul lung al pensiunii, Ela îi deschisese ochii asupra nestatorniciei băieților.
- Auzi, o întrebase, ție îți place Ștefan?
Oana n-ar fi recunoscut în fața altei fete dacă îi plăcea un băiat. Cu Ștefan erau și vecini, așa că dădu din umeri:
- De ce întrebi?
- A venit în cameră la noi să mă întrebe, pentru că suntem prietene, dacă ai accepta să fii cu el pe perioada excursiei.
Oana simțise atunci că o lua cu amețeala de emoție că un băiat era pentru prima dată interesat de ea, cu toate că îi era neplăcută limitarea la orizontul excursiei. Ela continuase cu emfază:
- Știu că pe tine nu te interesează băieții, așa că i-am spus că pe mine mă interesează persoana lui și ne-am sărutat.
Oana nu găsise cuvinte. Avusese puterea să surâdă, nepăsătoare, după care se retrăsese. Cât de rapid înlocuise Ștefan obiectul atenției sale! Excursia nu fusese, nici pe departe ceea ce își imaginase ea la început și își promise solemn că nu va mai participa la astfel de „experimente”. Se simțise jenată de excesul de alcool și pipăieli la care fusese martoră, de modul în care vedeau cu toții distracția. Nu era cu nasul pe sus, știa sigur că era o adolescentă care abia aștepta o îmbrățișare sinceră și un sărut. Doar că își dorea, în secret, ca totul să fie sincer și adevărat.
La toate acestea se gândea întorcându-se de la ora de matematică. Ar fi trebuit să-i stea capul doar la derivate și integrale, zău așa! Nu mai era foarte mult până la sfârșitul anului școlar și al liceului. Părinții o așteptau cu masa, ca de obicei, hotărâți să-i sprijine în felul lor eforturile.
- Grăbește-te să termini, îi spuse mama, a sunat Ștefan, vine la jumătate după tine!
Oana se înecă cu o bucată de pâine.
- Pe mine?
Surpriza fu atât de mare că nu mai reuși să înghită nimic.
- A sunat puțin după ce ai plecat la ore și a cerut voie să te invite la o plimbare. I-am spus că ajungi pe la șase și că la jumătate poate veni să te ia.
- Așa te-ai gândit dumneata? Hm… nu că ar fi trebuit să mă întrebe și pe mine cineva, nu? Nu vreau să merg!
- Nu te purta așa, i-am spus că vei merge cu el la plimbare. Nu-ți strică puțin aer și ție după matematică. Știu că nu te dai în vânt după cifre! A fost politicos și nu e cazul să faci nazuri.
- Atunci, du-te tu cu el la plimbare dacă v-ați înțeles așa de bine! Trebuia să mă întrebe pe mine!
- Dar tu nu erai acasă! Dacă nu mai vrei să ieși cu el, foarte bine, dar acum i-am spus că veți merge împreună la plimbare și nu cred că ți-ar fi prea greu să faci asta!
Cu toate că era prima ei întâlnire și că o așteptase demult, Oana nu reuși să treacă peste nemulțumirea că Ștefan nu o întrebase pe ea dacă își dorește să se plimbe împreună, așa cum nici în excursie nu o întrebase pe ea dacă dorește să fie împreună cu el, ci pe „buna” ei prietenă. Meritau îmbrățișările și sărutările de adolescenți ca ea să treacă peste nemulțumiri? Poate că da, își zise privind în ochii lui azurii care o măsurau apreciativ în timp ce coborau scările blocului. Mergând alături de el, i se păru că toate simțurile îi erau în alertă. O nemulțumi când el o conduse pe un trotuar în lucru, prin spatele panourilor prăfuite care acopereau vederii munții de moloz, atâta timp cât trotuarul opus era liber și intens luminat și nu înțelese pe moment de ce băiatul făcea asta. Își murdărise pantofii cei noi și haina i se agățase la un moment dat într-un capăt de sârmă ruginită cu care erau legate panourile metalice.
- Pe unde vrei să ne plimbăm?
Întrebarea ei sună straniu la marginea șantierului pustiu. El zâmbi, cu buzele pline, frumoase, întinse ștrengărește către gropițele de actor pe care știa de minune să și le pună în valoare.
- Ștefan, zău, prefer să merg pe drum drept și luminat, nu am nimic de ascuns și chiar nu mi-aș dori să-mi rup picioarele tocmai acum.
Îl văzu că era nemulțumit, dar nu-i păsa pe moment. Se mai calmă când traversară strada pe lângă stația de autobuz. Nu trecu mult și intrară în altă zonă prost luminată, între două șiruri de clădiri.
- Până la urmă în ce direcție ne îndreptăm?
Ascultă o poveste despre un club de arte marțiale pe la care Ștefan trebuia să treacă pentru a lăsa ceva, care era situat în spatele Sălii Polivalente. Oana înțelese că băiatul căuta locurile prost luminate și știu instinctiv că urma să fie sărutată și îmbrățișată. Emoțiile îi făcură mâinile să-i tremure, dar era nerăbdătoare să afle cum va gestiona el situația, pentru că ea nu avea să facă primul pas. Ea așa fusese educată! Băiatul era cel care trebuia să facă prima mișcare. Deodată, Ștefan se opri. Neonul de pe stâlpul apropiat pâlpâia sfârâind și împrăștiind umbre mișcătoare în jur. Oana se opri și ea, cu ochii sfredelitori în ușoara ei miopie. Spațiul și timpul înghețară concomitent. Erau doar ei doi, singuri în fața clădirii adormite în coasta Parcului Municipal, scăldați în lumina chioară, pâlpâitoare, la nici un pas unul de altul. Ștefan îi zâmbi:
- Ce ai spune dacă te-aș săruta?
Oana tresări în adâncul ei, nerăbdătoare, mai nerăbdătoare decât i-ar fi plăcut să pară. Trebuia să dea impresia că nu era mare lucru pentru ea, i se părea că era vital să nu se expună, așa că, un mic zâmbet, ciudat, îi coloră trăsăturile feței și se auzi rostind:
- Ai avea tu curajul acesta?
În acel moment, ea ar fi putut jura că întreg orașul încremenise așteptând dovada curajului. Clipele se scurseră ca șerpii adormiți prin iarbă, nălucile umbrelor se adânciră printre tufișuri, iar Oana înțelese tot ceea ce avea nevoie să înțeleagă la prima întâlnire. Strânse pleoapele mărunt, se întoarse cu fața spre stația de autobuz și spuse încet, ca pentru sine:
- E destul de târziu, mai am de făcut teme!