Singurătatea doare. Între legile nescrise care guvernează universul există una care cere cu insistență ca omul să își ducă viața în tandem. Stând în balcon, cu fruntea sprijinită de geamul înghețat, privește strada intens luminată de ghirlandele multicolore atârnate vesel pe stâlpii de iluminat stradal. În adâncul ei e beznă. Ar putea deschide fereastra și să-și dea drumul, plutind ușor de la etajul nouă. Așa ar simți că există o fărâmă de viață în ea. Doamne! Ce prostii o mai bântuie în ultima noapte din an!
- Dora, vino cu noi la petrecere! E mai bine decât să stai singură în casă!
Își privește mama, parcă de pe altă lume. Petrecerea de la firma unde lucrează tata ar fi ultimul loc în care și-ar dori să se afle. Ea e tânără! Locul ei este între tineri. Sau... între oameni. Și bătrânii sunt oameni. Tata s-ar supăra dacă ar știi că se gândește la el ca la un bătrân. Bine, va merge, va sta printre oameni și va privi cum se distrează, pentru că alternativa singurătății doare prea mult. Rochia împrumutată de mama îi e puțin mare pe piept, dar cu o broșă de argint bine plasată e aproape bine.
- Ești frumoasă!
Tata ar spune asta și dacă ar avea trei dinți lipsă și ar fi sașie. Parfumul bogat pe care-l pulverizează în spatele urechilor și la încheieturile mâinilor o binedispune puțin. Doar puțin, atât cât să aibă o vagă impresie că s-ar putea simți bine. Ciudat mai e omul! Pe drum, câteva emoții o încearcă, ca o anticipație a ceva frumos. Imposibil! Singurătatea devine și mai dureroasă atunci când vezi perechile petrecând împreună la trecerea dintre ani. Vede și câțiva tineri, copiii colegilor tatei. Face cunoștință cu ei. Toți sunt însoțiți! Doamne, cum se simte! Mai bine rămânea în balconul ei cu bradul împodobit, urmărind pe geam șirurile de petrecăreți și artificiile explozive care afumă cerul orașului în noaptea aceasta.
- Hei, Dora!
Clipește zâmbind. E Marcel, ce surpriza! Nu l-a mai văzut de ceva timp pe colegul din clasa paralelă de la liceu. Auzise de la colegi că optase pentru o carieră în armată. Dar, asta fusese demult, pe vremea când viața de licean curgea fierbinte și rapidă în venele ei, acum amorțite de eșecuri.
- Bună!
O sărută pe obraz, ca o bună și veche cunoștință. Însoțitoarea lui, o salută și ea, amabilă. E o fată care pare mult mai mare, cu o ușoară mină aristocratică, ținându-și de braț, posesivă, partenerul. Dora zâmbește mai larg. Își aduce aminte că Marcel o vâna prin pauze, că le făcea plăcere să stea de povești împreună și, dacă n-ar fi fost cu doi ani mai mare decât ea, probabil că, înainte de a termina liceul, ar fi fost prieteni. Îl vede cum o urmărește peste masă și simte că simpatia dintre ei nu a fost diluată cu nimic în anii scurși. O aude pe prietena lui cum le povestește celor de lângă ea realizările lui și își dă seama că fata e foarte îndrăgostită. Face un tur al sălii să se asigure că părinții ei sunt în regulă și să admire ornamentele strălucitoare, cocoțate în cele mai ciudate locuri prin sala de conferințe.
- Distrează-te, îi șoptește tata, plasând o sărutare pe tâmpla ei.
Sus, la etaj, într-o sală mai mică, pe jumătate cufundată în întuneric, dansează câteva perechi. Cineva o apucă de mână.
- Vino, dansează cu mine, n-am avut niciodată ocazia asta!
Marcel dansează bine, dar îmbrățișarea lui i se pare mai mult decât ar fi trebuit să fie. Ciudat, totuși, se simțea bine! Un dans, două, apoi al treilea și al patrulea. La al cincilea, simți o sărutare fierbinte pe gât. Ridică privirea spre partenerul ei de dans. Ar fi recunoscut privirea aceea și dacă ar fi fost oarbă! Era pasiune!
Se desprinse ușor:
- Mi-e sete!
- Să te întorci, auzi?
La masă, prietena lui Marcel povestea cu alte două fete. Îi zâmbi din nou, amabilă. O, Doamne! Totuși, ea se simțea bine! Ciuguli câte ceva de pe masă, surprinzător, făcându-i plăcere să simtă aromele pe cerul gurii. Uitase ce plăcut e să mănânci! Apăru Marcel, mustrând-o din priviri, cu toate că luă loc lângă prietena lui. Dora se ridică de la msaă și se întoarse în sala de dans. Acum se simțea puternică! Dansă cu încă doi tineri, nu le reținuse numele, bău chiar o cupă de șampanie, ea care nu consuma niciodată alcool și savură fiecare melodie, așa cum nu o mai făcuse demult. La următorul blues, se trezi trasă în brațele devoratoare ale lui Marcel.
- Ce faci?Prietena ta e alături!
O sărută. La început moale, apoi tot mai aprins. Îl îndepărtă ușor, dar el o trase spre el, neascultător. Nu avea să facă o scenă, pentru că părinții ei nu meritau asta și nici prietena lui n-o merita. Îi păru rău, însă, că nu mai putea dansa. Cum apărea în sala de dans, Marcel o acapara întru totul, încercând să depășească barierele bunului simț. Rămase așadar, la masă. Prietena lui Marcel se așeză lângă ea.
- Am auzit că ai fost colegă de liceu cu Marcel.
- Așa e!
- Sunteți prieteni buni?
Dora văzu în spatele privirii ei deznădejdea, cu toate că tânăra dădea dovadă de tărie de caracter.
- Mai mult cunoștințe, știi cum e la liceu! Toți se cunosc cu toți!
Zâmbetul amabil se încălzi.
- Știi, ne vom căsători anul ce vine!
- Casă de piatră!
- Ce povestiți voi aici?
Marcel, apărut din senin se așeză între ele. Prietena lui începu să se desfășoare, cu o veselie ce nu părea simulată. Dora, cu un zâmbet straniu agățat în colțul gurii, își dădu seama că se simte ca un observator al unei alte dureri. O durere mai mare și mai adâcă decât cea a singurătății.
Bătu miezul nopții! Artificii! Urale! Șampanie! Confeti! Marcel o căută pe Dora peste tot. Ardea să fie primul care o sărută în noul an. Disperare, acesta fu sentimentul care îl apucă negăsind-o. De pe terasa sălii de conferințe, Dora îl vedea căutând-o și pe prietena lui căutându-l pe el. Se întoarse spre grupul ieșit în curte și închină paharul către părinții ei. Singurătatea poate fi uneori plăcută, atunci când nu doare!