Auzi doar ticăitul... obsedant... nici măcar nu știi dacă vine de la vreun ceas atârnat pe vreun perete, sau vine din mintea ta. Dacă deschizi ochii, dacă ai curajul să îi deschizi, îți amintești, vag, că nu mai ai ceasuri, îți amintești că le-ai aruncat acum ceva timp pe fereastră.
În locul lor ai vrut să te pui chiar pe tine...să atârni așa, fără să te gândești la ceva...tic-tac, tic-tac! Lumea, curioasă, ar intra în casa ta doar pentru asta... să te vadă ceas, pendulând pe lavabila prea albă, exagerat de albă. Îi și vezi cum s-ar îngrămădi pe ușa de șifonier pe care ai pus-o în locul celei mari de stejar, la intrare, așa, ca la un muzeu, gratis...
Ar privi, mirați, casa goală, așa cum ai vrut tu să o lași, pentru că nu mai puteai să te simți sufocat de mobile, de covoare, de perdele, de aparate care nu-și mai găseau utilitatea, atunci când ai descoperit că nu ai nevoie de nimic, de absolut nimic. Totul se afla deja înlăuntrul tău, iar exteriorul îți devenise o carceră... Cu cât mai multe în jurul tău, cu atât mai greu de suportat. Așa că, ai renunțat, una câte una, la toate! Mulți dintre ei ar începe să își bată cruci, care mai de care mai impozante, mai mari, mai largi, de parcă s-ar afla într-o biserică absurdă...cu un singur perete, alb, pe care atârnă, pendulă ,vecinul, prietenul, soțul, tatăl, fiul, care ai fost până luna trecută.
Apoi nu ai mai fost nimic. Într-o dimineață, te-ai ghemuit, într-un colț al debaralei, sub borcanul cu castraveți murați si dulceața de vișine. Þi-ai închis ochii, gura, sufletul. Nu ți-ai mai dorit nimic. Nici măcar să mori, pentru că ai înțeles că nimeni nu moare, ci, doar o ia de la început, mai împovărat cu o nouă sinucidere de gestionat.
Au strigat la tine toți...te-au pălmuit, speriați, desigur, că ai înnebunit, că ai devenit zombie sau, și mai rău, că ești posedat de un diavol... unul mic care a reușit să pătrundă în tine printr-o ureche. Au aruncat găleți de apă rece pe tine, ți-au băgat în ochi lanterne, unii chiar te-au scuipat în excesul lor de zel, pentru a te readuce la „normalitatea” înțeleasă ca atare de ei. Însă nu ți-a păsat de nimic. Chiar ai zâmbit puțin, nevizibil, când au încercat pompierii să te ridice cu cricuri hidraulice, pentru a te duce la secția de psihiatrie. Nu a fost chip. Iar tu știai că nu vor putea, deveniseși de neclintit peste noapte: doar o gaură neagră. Una mică, ce-i drept, atât de mică încât să încapă în debaraua cu murături, dar la fel de grea ca toate găurile negre.
În schimb au venit la tine psihiatrii. Cei mai buni din lume... Și vraci au venit, șamani, vrăjitori... În goana lor nebună după reclamă, publicitate, au ajuns la tine chiar președinți de stat. Cu toții promiseseră lumii că te vor face să „revii” cumva în lumea lor. Inutil. Au plecat așa cum au venit... Unul câte unul, până la urmă plictisiți de omul-gaură-neagră. În fond, după atătea zbateri și dezbateri asupra ta, filozofice, religioase, extraterestre, fizico-atomice, psihiatrice, neajungând la nici un rezultat care să le satisfacă în vreun fel orgoliul, ego-ul, look-ul, au abandonat subiectul și s-au întors în „realitatea” lor.
S-au întors să alerge în jurul existenței, minunatei lor existențe, cuprinsă între „bună dimineața” și „noapte bună” !
Familia ta a mai stat puțin... Te-a mai pălmuit o vreme, te-a mai strigat un timp, au mai aruncat cu apă rece, ți-au mai adus supă, ceai. Dar în cele din urmă a plecat și ea... Prin lume. Ce putea face?
Tu existai, dar nu existai, deveniseși doar un obiect din debara. Cel care ai fost cândva rămăsese doar în amintirile mamei, soției, copilului. Amintirile, însă, nu țin de nimic până la urmă... țin doar de suferință, iar suferința oricui are limite, definite chiar matematic prin formule inventate de foarte multă vreme.
I-ai auzit când și-au luat la revedere, le-ai simțit lacrimile curgând, le-ai simțit durerea explodând, apoi pașii, pașii le-ai ascultat fiecăruia în parte, până s-au pierdut în noapte.
N-ai putut să te miști, n-ai putut să le spui nimic. Ai rămas la fel de înțepenit, cu ochii strânși, cu pumnii strânși cu totul strâns ca un ghem... în altceva, în nimic sau în alt tot. Zile și zile în șir... Apoi, ai aruncat ce era în jurul tău...ai dărâmat și pereții, fiindcă nu mai foloseau nimănui. La intrare ai pus o ușă de șifonier și ai păstrat un singur perete, alb, pe care să atârni ceas.
Tic-tac!
Trecătorii matinali mai intră uneori să își regleze ceasul, telefonul, sufletul, după pendularea ta pe lavabila prea albă, de pe ultimul perete nedemolat din mintea ta și merg mai departe, la tramvai, spre întâlnirea lor cu destinul.
Pentru tine, destinul a venit... Tu însă nu ai știut ce să faci cu el. Te-ai prăbușit doar în tine însuți... Gaură Neagră.
Tic- Tac!