Începuse să ningă. Liniștit, rar, cu fulgi atât de uriași încât Cioban ieșise din cușcă și alerga să-i prindă cu limba. O dureau toate oasele. Cu toate acestea, își trase vesta matlasată peste capotul maro cu romburi galbene și ieși pe veranda deschisă, cu mătura în mână. Stânga-dreapta. Stânga-dreapta. Se mișca automat, ridicând pe lângă trotuar movilițe pufoase de zăpadă. Mătura, cu toate că imediat în urma ei se așternea de îndată mozaicul alb și diafan al fluturilor iernii. Ridică de câteva ori capul, privind peste gard. Se aștepta ca, în curând, Vasilică să apară de după colțul străzii alergând spre magazin. Băiatul preotului era un năzdrăvan roșcovan care îi amintea de Mihăiță, nepotul ei cel mic. Într-un târziu, ieși pe poartă și se sprijini de coada măturii, cercetând strada în lung. Nu se vedea țipenie de om în ajunul acestui Crăciun. Oftă. Închise portița în urma ei după ce rezemă mătura de zid și porni cu pași mărunți, șovăitori, spre biserică. Postise, așa cum era datina celor cu credință în Cel de sus și, înainte de marea sărbătoare, trebuia să se împărtășească.
Liniștea satului era atât de adâncă, încât auzea foșnetul fulgilor zdrobiți sub galoșii ei. Zări după un gard o cușmă brumărie, tremurând parcă într-un dans ciudat.
- Ce faci, Petrică?
- Ziua bună, mătușă! Iaca, înghit niște motorină cu zahăr, poate-mi mai trece durerea asta de gât, că mă omoară cu zile și-mi vine să-mi iau gâtul cu brișca.
Dădu din cap, cu milă pentru omul care mai venea din când în când să o ajute la treburile gospodăriei, strecurându-se ca o nălucă după colțul străzii. Lângă bisericuța din lemn, se ridica, mândră, casa preotului, împodobită cu ghirlande luminoase roșii și albastre, arzând din plin și în miezul zilei. O fi uitat preoteasa să stingă lumina de atâtea treburi avute în Ajun. Păși prin poarta larg deschisă, cu ochii după Vasilică sau mama lui.
- E cineva acasă?
Stratul de zăpadă se așternea curat peste mărăcinii uscați care împânzeau curtea. Dădu din cap. Preotul nu era prea gospodar, iar ei nu-i plăcea lucrul acesta. Căsuța ei mică strălucea de curățenie, ca o bijuterie, oricât de bătrână și bolnavă ar fi fost. Þâțâi ușor, nemulțumită, și urcă scările crăpate ale terasei. Bătu în ușa din lemn masiv și îndrăzni să intre când nu-i răspunse nimeni. Holul lung și aglomerat cu cartoane, mirosea pătrunzător a mâncare. Mai bătu odată și pe dinăuntru. Se auzeau voci din bucătărie, așa că porni cu pas șovăitor în direcția lor. Bătu scurt în ușa semideschisă și făcu câțiva pași în față. Îngheță, cu ochii măriți. Părintele, preoteasa și încă doi oameni stăteau în jurul mesei, închinând cupe cu vin și cinstind din pomana unui porc. Preoteasa sări în picioare, ca și când ar fi văzut o nălucă:
- Mătușă Saveta!
Femeia se întoarse anevoios pe călcâie și ieși cu sufletul greu. Erau în Postul Mare, era Ajunul Crăciunului! Părintele mânca de dulce! „Să faci ce zice popa, nu ce face popa” îi trecu prin minte rapid. Își făcu o cruce în sân și coborî scările pe care tocmai le urcase. Preoteasa ieși după ea:
- Mătușă…
- Ai lăsat luminile aprinse, spuse cu glas mic, fără a întoarce capul.
- Avem musafiri… din capitală… de la …
Vorbele nu mai ajunseră la ea. Scârțâitul pașilor care făceau cale întoarsă se întinse pe toată strada, de la preoteasă până la căsuța ei liniștită. Îi trecu prin minte că va fi primul Crăciun petrecut fără spovedanie și împărtășire. Cioban o aștepta în poartă, alergând încă după fulgii strălucitori. I se lipi de picioare, cu ochii mari, nerăbdători.
- Vino, chiar dacă suntem numai noi doi, Crăciunul înseamnă sarmale și cozonac. O să facem așa cum îi place lui Mihăiță. Cozonac cu mult rahat și sarmale cât pumnul de mari, ce zici? Poate vine Petrică la colindat dacă îi mai trece gâtul…
În scurt timp, mirosurile începură să dea năvală prin casă, aburind ferestrele. Frământă aluatul cu mâinile tremurătoare și deformate de artrită, împături frunzele de varză pe pipăite, pentru că privirea nu o mai ajuta și deretică încă odată în căsuța ei încălzită de la cuptorul încins. Găsi câteva globuri într-o cutie de carton rătăcită prin dulapul vechi, de pe vremea când Mihăiță stătea mai mult la ea decât la oraș și împodobi cu ele câteva crenguțe rupte din bradul care străjuia poarta. Acum era bine! Se lăsă să alunece pe pat, ostenită, dar mulțumită. Nu era nici un Crăciun înainte de care ea să nu se pregătească așa cum se cuvine și să nu mulțumească Domnului Dumnezeu pentru băiatul ei și pentru nepoții frumoși și deștepți pe care îi avea. Însă, mai presus de orice, mulțumea pentru Mihăiță, copilul care îi luminase bătrânețile și îi umpluse fiecare Crăciun cu râsetele și năzbâtiile lui. Era Ajunul și, dacă ar mai fi ținut-o picioarele, ar fi rămas îngenuncheată sub icoana ce străjuia peretele din spatele casei, să se roage pentru toți cei pe care îi iubea. Aprinsese fitilul din candela agățată sub icoană iar lumina roșiatică, se întindea spre pat, dogorind parcă o căldură ireală. Închise ochii zâmbind și i se păru că vede alături de ea chipuri drăgălașe de copii care semănau leit cu Mihăiță al ei.
Afară se lăsase seara deja. Nu mai ningea! Cioban începu să schelălăie prelung, încercând să se smulgă din lanțul care îl ținea legat. Poarta se deschise iar un vlăjgan deșirat se strecură ca o umbră, liniștind câinele cu voce domoală. Bătu în ușă și începu să cânte tare, cât îl țineau plămânii, singura colindă pe care o știa „Am plecat să colindăm”.
- Ești acasă, bunico?
- Boierii nu-s acasă, îi strigă din poartă o tânără nurlie care i se alătură imediat.
- Ei, hai, bunica Saveta e mereu acasă! Deschise ușa. Miroase ca în rai, pot să jur, vino odată, să nu intre frigul în casă!
- A adormit sărăcuța, șopti tânăra dând cu ochii de mogâldeața din pat.
- Bunico, a venit Mihăiță al tău! Ia scoală să vezi pe cine ți-am adus!
Liniștea îi învălui nefirească. Tânărul se aplecă ușor asupra patului și depuse o sărutare șmecherească pe obrazul palid, destins într-un zâmbet straniu. Afară începură să răsune clopoței și strigătele colindătorilor, care acopereau schelălăitul amar al câinelui. Luminița roșcată a candelei mai pâlpâi scurt, de câteva ori, după care se stinse, nu înainte însă de a lumina scurt obrajii tânărului, pe care își făcuseră loc două pârâiașe firave de lacrimi.