Telefonul insistă în țârâială până când el se hotărî să întindă mâna de sub plapumă și să-l apuce pe bâjbâite:
- Sper că ai un motiv întemeiat să suni, e vinerea mea liberă și nici măcar nu e ora opt!
- Micuțule, fii atent, te înființezi mâine dimineață la ora șase dimineața la Buna, că trebuie tăiat Ghiță!
Se frecă zdravăn la ochi și se ridică în capul oaselor, încercând să recunoască vocea din receptor și să proceseze informațiile urlate cu o veselie în total dezacord cu amorțeala lui.
- Măi, Jane, tu nu ai somn?
- Ce somn, omule, imediat e amiază! Ia, fă tu ochișori, apucă o sacoșă și du-te rapid la cooperativă să cumperi ce-ți spun eu acum.
- Stai, omule, că n-am cu ce să scriu!
- Atunci ține minte! Sare, piper, ienibahar…
- Ho, măi, să mă trezesc măcar!
- Dă-i bătaie odată, că banii nu așteaptă! Râse scurt. Mai ții minte vorba mea, nu? Nu am timp, trebuie să vorbesc cu veterinarul, apoi pentru butelie de gaz și toate cele. Ascultă, mai bine sun-o pe Buna și întreab-o ce să aduci că și mie mi-a transmis prin Nela să-ți transmit ce să cumperi. Haide ura și salut!
Tonul care înlocui brusc vocea, îi agresă timpanul, trezindu-l definitiv. Își adună gândurile, încercând să le ordoneze. Jean, Buna, Ghiță, magazin. Aha! Extrase trupul insuficient odihnit din așternuturi și se strecură ca o momâie în baie. Apa rece reuși să-i readucă vigoarea și să-i calmeze nemulțumirea. Sperase, cumva, ca sâmbăta și duminica să reușească să recupereze orele lipsă de somn, acumulate de când cu proiectele europene. Era obosit, o oboseală crâncenă, care nu îi mai ieșea din oase de luni bune. Ar fi fugit pe o insulă părăsită, să fie lăsat de toată lumea în pace, să doarmă. Mult și bine, până când s-ar fi săturat el singur de somn. Nu i se arătase. Așa că, resemnat, o sună pe Buna, care îl informă tristă că Ghiță călcase strâmb și, sub greutatea impunătoare a celor peste o sută cincizeci de kilograme își frânsese piciorul. Asta însemna că „sacrificiul păgân” programat de Ignat avea să se întâmple cu zece zile înainte, în mod forțat. Și cum Micuțul era la oraș și se nimerea să aibă câteva zile de concediu, Buna îl ruga să își noteze cele de trebuință la transformarea mastodontului în preparate delicioase. Notându-și conștiincios înșiruirea fără sfârșit de elemente, Cezar își stocă într-un fișier al creierului să țină minte să nu mai comunice niciodată rudelor zilele în care era liber și să le atragă atenția că crescuse demult, iar apelativul „Micuțul” nu i se mai potrivea.
Magazinele nu erau punctul lui forte. Pierdu o grămadă de timp până reuși să se hotărască dacă să ia piper măcinat sau boabe, sare de masă sau de mare, fină sau grunjoasă, iodată sau nu, boia dulce sau iute, mai roșie sau mai galbenă, ulei de floarea soarelui, de porumb sau de măsline, orez cu bob lung sau rotund, prosoape de bucătărie cu două sau cu trei straturi și tot așa, la fiecare din piesele „cârnațului” de pe lista lui Buna. La final, cocoță pe mormanul ridicat în coșul metalic câte un pachet cu dulciuri pentru gemenii lui Jean și oftă ca un bătrân ajuns la capătul puterilor. Era gata. Așteptă nerăbdător, mai mult de zece minute, la o coadă nefirească formată la casa de marcat, după care, se strecură într-un slalom enervant printre mașinile îngrămădite în jurul magazinului. Grea treabă, cumpărăturile astea! Vezi, ce bine că el nu avea nevoie de astfel de vizite atâta timp cât avea un local cu fast-food în drum și odată pe zi era suficient să își „facă plinul”, la repezeală. Dacă ar fi știut Buna, cum l-ar mai fi certat! Aceea nu era mâncare, obișnuia să spună, era plastic! Râse în sine cu gândul la draga bătrânică care „îi executa„ pe toți cei din familie din câteva cuvinte, mai ceva ca un general de armată. I se făcu dor de ea, în timp ce un firicel de plăcută anticipație îi încolți în suflet cu gândul la întâlnirea de a doua zi.
Vremea nu era de partea lui. De îndată ce ceasul își făcu meseria trezindu-l sâmbătă dimineața la ora cinci, constată că afară ploua cu găleata. Își ascunse capul sub pernă nemulțumit. Era nu numai obosit, ci și fără chef! Zău așa, ce treabă avea el cu Ghiță, cu Buna și cu Jean? Nici măcar nu avea o haină potrivită pentru o astfel de vreme. La oraș era simplu! Un pardesiu și o umbrelă rezolvau problema! În timp ce reuși să coboare din pat și să înceapă să se îmbrace, se gândi că el, unul, nu mai mâncase carne de porc nici nu mai știa de când. Cel mai probabil de când pieriseră ai săi în accidentul acela stupid de mașină. Alungă amintirile negre, ca pe niște păsări sâcâitoare. Își trase pardesiul peste umeri, apucă umbrela și coborî în parcare grăbit. Ca să ajungă pe ora șase la Buna trebuia să tragă tare. Șoseaua era udă, iar frigul pătrunzător de afară aburea constant geamurile mașinii. Se strădui să își aducă aminte pe unde trebuia să o ia. Sensurile unice și giratorii din orașele mici prin care trecea, apăruseră ca ciupercile după ploaie. Se întoarse de două ori din drum, dându-și seama că o apucase în direcție greșită.
Trecuse bine de ora șase când reuși să parcheze în fața porții înalte din fața căsuței cochete vopsită de curând într-o culoare crudă de galben limon. Nu apucă să târâie sacoșa cu cumpărături mai departe de doi pași de poartă, că două brațe uriașe îl apucară cu tot cu bagaj și îl traseră în casă.
- Hai ura și salut! Asta nu e ora șase, flăcău! Ghiță și-a dat duhul în lipsa ta. Ce te-ai îmbrăcat așa, ca un marțafoi? Ia de-aici și treci la treabă.
Din acel moment, Cezar nu mai înțelese ce se întâmplă cu el. Îi dispăru pardesiul și se trezi îmbrăcat într-un fâș albastru, cu gluga pe cap. Fu tras în curte, împins spre trupul gălbui, imens, răsturnat pe o folie groasă de plastic, în mână îi apăru o perie de rădăcini și unchiul Jean îl îndrumă energic, să frece cu suflet, folosind mișcări circulare. Mirosea a pârlit și a ud. Ploaia turna în continuare, nemiloasă, spre hazul celor doi puștani care, într-o clipă de neatenție din partea bărbaților adunați în curtea mică, apucară capul lui Ghiță de câte o ureche și alergară cu el în casa Bunei. Jean scoase un răcnet animalic și, imediat, capul apăru urmat de răpitori.
- Treceți aici, împielițaților! Se întoarse apoi spre Cezar. Ia, Micuțule, trage o dușcă, că-i medicament curat!
Cezar dădu ascultător peste cap lichidul gălbui din paharul care îi fu întins. Întreg traseul pe care se scurse „medicamentul” luă instant foc și o căldură plăcută i se strecură până în vârful degetelor de la picioare. Ploaia deveni caldă și moale, plăcută chiar, iar Ghiță începu să tremure ca o piftie sub mișcările lui din ce în ce mai sprintene. Buna trecu de câteva ori prin curte, cărând piesele desprinse din animal, ca pe niște trofee. De fiecare dată îi mângâie cu drag obrajii, zâmbind, nefiresc de tăcută.
- Treci la măcinat, Micuțule! Repejor, că banii nu așteaptă!
Cezar râse odată cu Jean, mai închină încă odată cu el și se apucă cu râvnă de dat la manivela bătrânei mașini de tocat carne. De mirare cum nu i se făcu rău de la hălcile imense de slănină, de la bucățile de carne și fâșiile de șorici. Gemenii furaseră la un moment dat urechile și coada lui Ghiță, în răcnetele sparte ale lui Jean. Cezar băgă în gură o bucată de șorici care crăpase în dreptul unui picior. Bun mai era Ghiță! Cine știe cu ce-l hrănise Buna! Admirând șirurile de cârnați, se simți mândru de rezultatul muncii sale și mai strecură pe gât o limbă de „medicament”. Lângă umărul lui, Jean arunca plăcile de slănină bine sărate, una peste alta, într-o covată albă. Vărul Cosmin, fluiera încetișor în timp ce tăia cuburi uniforme pentru jumări:
- Auzi, Micuțule, nu vii cu mine la colindat de Crăciun?
- Unde?
- Până-n sat, la Măriuca! De sărbători vine o verișoară de-a ei de la oraș și trebuie să stea cu ea.
- Păi câți ani are verișoara, măi Cosmine? Jean ridicase capul amuzat. Eu n-oi fi bun pe-acolo? Micuțul acesta nu cred că știe a colinda!
- Lasă, tată, că până de Crăciun îl învăț eu vreo două, acolo.
Cezar râse. Simplul fapt că vărul lui se gândea la el îi făcu plăcere. Nu își făcuse planuri de Crăciun, pentru că, de obicei, fiind singur, rămânea la firmă să asigure permanența activităților informatice. Pe vremea când erau copii, el și Cosmin făcuseră bani buni din colindatul prin sat. Oamenii îi răsplăteau generos pe colindători. Amintirile îl încălziră și mai mult. Derdelușul din dealul de la moară, patinoarul improvizat pe gârlă, cetățile de zăpadă ridicate lângă pădure și toată joaca aceea de iarnă care se purta până ce le înghețau hainele bocnă, se perindară ca un film prin fața ochilor lui, în timp ce răsucea caltaboșii pe bârna de lemn cu care urmau să fie duși la afumat.
La un moment dat, Buna ieși în prag cu ditamai linguroiul de lemn în mână:
- Ia, poftiți la masă, harnicilor!
Ah, pomana porcului! Porniră o întrecere de înfulecat cu fețele schimonosite de rânjete și unse de grăsimea scursă pe bărbii. Pâinea scoasă proaspăt din cuptor se îmbiba rapid cu sosul gros ce li se prelingea pe degete. Murăturile lui Buna erau divine și pocneau între dinți ca niște petarde în miniatură. De când nu mai mâncase în halul acesta? Răsuflă greu, cu degetele de la ambele mâini răsfirate pe burtă. Mâncase ca un porc și băuse ca un porc. Rânji. Puteau chiar să-i spună începând de mâine Ghiță, că altul nu mai aveau în curte cu numele acesta.
- Lasă, că te întorci mâine, îi șopti Buna aplecată peste umărul lui. Poți să dormi cu Cosmin, în patul pe care îl împărțeați pe când erați prunci.
O pupă zgomotos pe obrazul șifonat de ani, apoi se lăsă târât de Jean și de Cosmin în odaia din față, martoră a năzbâtiilor lui din copilărie. Toate se clătinau. Ușa, masa, patul, vărul Cosmin și unchiul Jean se înclinau până la pământ. Se înclinau în fața Măriei Sale Porcul! Ridică un deget și îl împunse pe Cosmin direct în piept:
- De Crăciun, o facem lată!
- … încă odată!
Se întinse în așternuturile cu miros de levănțică și mentă și simți cum plutește, ca într-un vals din altă lume. Oboseala din trupul său dispăruse ca prin magie, fiind înlocuită cu o stare de toropeală plăcută. Înainte de a păși în lumea viselor își promise că în curtea Bunei nu se va mai face nici un „sacrificiu păgân” fără ca el să fie de față.