Între timp, schimbul de mesaje cu prietena mea a continuat, știam de câțiva ani că poate să scrie foarte bine, eram convins că are har, dar nu avea curaj. Am reușit în acele zile să o fac să-și descătușeze cufărul cu simțirile cele mai alese, spuse în cele mai frumoase cuvinte. I-am răspuns mesajului ei, așteptând continuarea, care eram sigur că va fi minunată.
Þi-am citit scrisoarea, și, în primul rând, vreau să-ți spulber varianta cu trimisul la plimbare, îți mulțumesc sincer pentru vorbele tale la fel de sincere, prietenia ta mă onorează, dar mai mult de atât, mă bucură, mă face, alaturi de alte câteva prietenii de care mă bucur, mai puțin singur, și, așa cum ai spus, nu e puțin lucru să ai un mic tratament pentru această boală cumplită ce mă încearcă tot mai tare de ceva vreme. Scrisul este în acest moment, pentru mine, singura bucurie pe care mi-o pot oferi zilnic, sau aproape zilnic, uneori nereușind să scriu nimic (ieri de ex. am scris două pagini, azi mai puțin de jumăte de pagină, după ce toată săptămâna nu am scris mai mult de o pagină). Vreau să spun că leacul acesta nu-l pot controla cu totul, dar îmi produce, fără îndoială, multă bucurie.
Scrisoarea ta este foarte frumoasă, așa ies lucrurile când le faci cu sinceritate și afecțiune. Ar trebui să începi să scrii, poate e greu începutul, dar merită tot efortul, dacă simți nevoia să-ți povestești întamplările personale colii de hârtie, mă rog, tastelor compului. Îți mulțumesc încă o dată pentru aprecierile exagerate ce mi le-ai comunicat, din păcate doar uneori cred și eu despre mine că ar fi ceva de capul meu, în cea mai mare parte a timpului însă, am serioase îndoieli, aproape convingeri, asta nu mă face, din fericire, să renunț la scris, doar că, uneori mă face mai leneș.
Aprecierile tale sunt impulsuri clare pentru mers mai departe, sunt foarte importante și prețioase pentru mine. În asemenea momente mă gândesc că, la fel ca tine, multe persoane ar îndrăgi scrierile mele, dacă le-aș putea tipări și împrăștia în lume, și asta îmi dă curaj și încredere, cel puțin o vreme.
Îți mulțumesc înca o dată și te asigur de toată prețuirea și gândurile mele bune!

Cu mult drag."

Într-o dimineață m-a sunat și am schimbat câteva vorbe, de fapt m-a invitat la o întâlnire a doua zi, întâlnire de afaceri, din câte am înțeles voia să-mi propună o colaborare cu firma la care lucra ea. M-am pregătit conștiincios, eram în așteptare, dar m-a sunat spunându-mi că se contramandează întâlnirea, urmând a stabili ulterior când va fi. În seara acelei zile mi-a scris și un mesaj.

"Salut.
Îmi pare rău că nu am putut să ne întâlnim.
Speram să pot pleca mai repede de la lucru și să mă ocup de soțul meu. Seara stau cu el pentru programul lui, adică gătesc ceva repede și special pentru el, mâncăm împreună, își ia tratamentul și de obicei se culcă. Datorită suferinței lui are un program mai special.
Pentru că nu mi-am terminat treaba suficient de repede, nu am putut să plec și nu mai aveam timp să fac ce trebuia pentru el.
Asa că te-am sacrificat pe tine. Îmi pare rău.
Sper că mă înțelegi. El este omul pentru care ( sună declarativ), dar chiar aș face orice. Este omul lângă care am trăit atât de mulți ani, cu care am împărțit bucurii și necazuri, am făcut copii și am plantat pomi, am muncit împreună și ne-am certat de mii de ori, am plâns din cauza lui și apoi am râs împreună, uitând de ce am plâns. În gândul meu l-am părăsit de zeci de ori, l-am abandonat și am fugit în lume (tot în gând), l-am opărit cu apă clocotită (asta era pedeapsa supremă a mamei mele, când o enerva tatăl meu, dar ca și mine numai din vorbe, pentru că altfel și mama îl iubea și-l respecta enorm, de exemplu, absolut întotdeauna când vorbea despre el, îi spunea "domnul ......." cu o intonație care te ducea cu gândul către venerație), l-am otrăvit cu otravă de șoareci și apoi l-am sărutat când dormea, asta tot de la mama care-mi spunea că bărbatul trebuie să te iubească un pic mai mult decât îl iubești tu, iar dacă nu se poate asta, cel puțin să nu știe cât îl iubești.
Acum, după ce mi-am făcut treaba, pot să scriu și să stau de vorbă cu tine, dar probabil că tu scrii. M-aș bucura să știu că scrii și că ești fericit ocupându-te de ceea ce-ți place.
Contează atât de mult să faci ce-ți place și să te simți mulțumit.
Mă gândesc mult la tine și aș vrea să știu că îți sunt de ajutor. Mi-e greu și mie pentru că am puțini prieteni cu care să pot vorbi și să fiu sigură că ceea ce spun nu pleacă mai departe sub formă de bârfă ușoară și interpretată. Mai mult, în viața mea , prietenii mei de nădejde au fost de cele mai multe ori bărbați, bărbați de o calitate cu totul specială, barbați pe care i-am iubit pentru încrederea pe care mi-au acordat-o, pentru mâna pe care mi-au întins-o, pentru sufletul pe care l-au pus în căușul palmei mele să am grijă de el, pentru inima pe care au deschis-o să am eu unde să mă ascund, pentru buzele cu care mi-au cules lacrimile de pe obraji, pentru umărul puternic pe care mi l-au pus la dispoziție ca să-mi sprijin fruntea înnegurată de griji, pentru zâmbetul pe care l-au adus pe chipul meu când îmi aduceau o jucărie ca să mă simt copil ocrotit și pentru multe alte lucruri.
Vreau să fii prietenul meu și mă bucur că am această "vrere" pentru că am șansa unei prietenii speciale.
O seară plăcută și plină de idei și spor."
A semnat cu un alint foarte frumos, care a devenit și primul subiect în răspunsul meu.
"Sărut mâna!
Îți mulțumesc pentru ultimul text, încheiat cu acest alint pe care, cred, nu știu de ce, că nu l-ai spus oricui.
Să-ți povestesc ce mi s-a întâmplat în ultimele două zile. Explicația ta pentru amânarea întâlnirii noastre am citit-o abia dimineață, m-a răscolit tare de tot, și-ți voi explica în ce fel, după ce-ți voi spune că ieri am fost la concertul de care ți-am povestit zilele trecute, concert incredibil, răscolitor pentru mine, mesajul lui suprapunându-se peste sentimentul meu de vinovăție, instalat deja de ceva vreme, consolidat de mesajul tău, aparent declarativ, impresionant în fond, devastator pentru mine. Cu alte cuvinte eram deja trist, mesajul tău, citit dimineața m-a învinovățit la maxim, a trecut ziua, și seara la concert mi-am mai luat o porție de tristețe care m-a dus la disperare, aproape.
Știi ce ai reușit tu, cu mesajul tău excepțional, și scris superb? Ai reușit să-mi consolidezi sentimentele de vinovăție, ai creat un personaj teoretic, reper important, care cu viața lui, cu devotamentul lui, (nu am spus sacrificiu, pentru că devotamentul exclude sacrificiul, generând împlinire, bucurie) mă face mai mult decât până acum să mă simt vinovat pentru destrămarea casniciei, și față de fiica mea. De aici rezultă și tăcerea mea, așa fac eu mereu, când sunt trist mă retrag în mine însumi fără nicio altă dorință. Probabil tu ești fericită în felul tău, dar eu aș fi murit dacă nu schimbam ceva în viața mea, în cursul ei spre uitare totală, spre viața de plantă bătrână și fără rost. Nici acum nu trăiesc cine știe ce mare fericire, dar sunt mai liber.
În concluzie, mi-ai activat o zonă confuză a conștiinței mele ce-mi produce multă suferință, și care sper să mi-o limpezesc îndepărtând durerea printr-o tehnică simplă în principiu, care cere să-ți conștientizezi cu luciditate suferințele căutând să descoperi cauzele lor profunde.
E tonic la prima vedere devotamentul tău, dar, din punctul meu de vedere, al celui care a trăit acest devotament în condiții mult mai vitrege, adică nu avea obiectul devotamentului între cele două persoane iubite necondiționat, pe atunci, ci băboiul era obiectul devotamentului lui, ar fi trebuit să fie și să rămână la nesfârșit... tu trăiești incomplet viața ta. Iartă-mă! Așa simt acum și sunt convins că am dreptate. S-ar putea peste două ore să nu mai cred la fel, nu știu, dar oricum ceea ce faci tu este teribil. Vinovăția mea îmi produce suferință, ( poate este mai bine cum faci tu), îmi demolează orice edificiu abia început, ducându-mă în fața altor ruine, trebuind iarăși să o iau de la capăt, iar să îmi retrăiesc stările disperate, anterioare despărțirii, readucând în prezentul mental staționarea aceea, fără nicio șansă de a ieși din ea, într-o stare vegetativă profund negativă, zilnic traumatizantă, aproape de patologic. Rahat!!! Mă cutremur și acum când mă gândesc că ființa aceea a putut să sacrifice căsnicia noastră, pentru mă-sa, băboiul cel mai nesuferit cu putință! Am învățat, dar mai am de exersat, să scutur praful de pe ruine până ajung la mareția edificiilor ascunse, înfricoșătoare, suficient de înfricoșătoare, pentru a-mi regăsi hotărârea și echilibrul.
Acum să nu înțelegi că te învinovățesc pe tine pentru stările mele confuze și obsedante, nu, vina este în mine, tu ești o prietenă nemaipomenită.
Cu drag, ......"
Dimineața am citit pe fugă o scrisoare minunată, care mi-a arătat că am reușit să-i deschid cufărul cu amintiri.!
Dragul meu,

Mă întrebam ce s-a întâmplat cu tine. Eram foarte curioasă ce ai pățit. Azi am vrut să te sun să văd cum a fost concertul, dar m-am gândit că dacă nu ai putut să te duci îți voi zgândări rana și am renunțat. Am fost la un pas să vin și eu la concert. Eugen chiar m-a trimis, dar ceva m-a oprit. Nu știu ce, poate teama că te voi întâlni, și dacă ești supărat pe mine, va fi o întâlnire nu prea plăcută.
Mă bucur că a fost un concert special pentru tine. Mă bucur că ești bine, fizic, că nu te-a călcat nicio mașină, că nu ai căzut în niciun canal, că nu ți-ai rupt nimic.
Citind ce ai scris, știi care a fost primul meu gând? MARIA! O Maria masculină, tu ești Maria mea. Diferența este că eu sunt un ............ optimist, cu gândire pozitivă, cu bucuria fiecărui gând, cu dragostea fiecărui sentiment. Eu "te iubesc" îmbrăcându-te în "roz", te împing spre lumină, privesc adevărul dintr-un unghi deschis larg în care te aștept cu brațele deschise.
Povestea mea nu este povestea unui sacrificiu și ai sesizat bine asta. În timp, când vei afla mai multe despre mine, poate mă vei judeca, poate o să-ți schimbi părerea , o să mă condamni, o să vezi că poate fac totul pentru că mă simt vinovată.
Te întreb un lucru. Poți iubi mai multe persoane cu o intensitate comparabilă? Poți să te simți fericit lângă fiecare persoană, să iei de la fiecare bucuria pe care ți-o oferă și să dai de la tine ceea ce are nevoie să primească pentru a fi fericită?
Ai trăit asemenea experiențe pe viu, nu în ceea ce ai scris, nu prin personaje imaginare? Eu am avut câteva experiențe de genul ăsta și una chiar foarte intensă. Cred că de aici vine sentimentul de vinovăție. Cândva, în urmă cu niște ani, unii ar spune că am trișat, că am înșelat, că am călcat alături de punte, astea sunt expresiile, nu? Eu consider că m-am împărțit frumos și am adus fericirea în sufletul unui om care merita totul de la viață, fără să iau nimic din ceea ce ofeream celor de acasă. Cei de acasă nu au simțit nicio frustrare, nu au fost lipsiți de nicio mângâiere , de nicio clipă de iubire.
Acum, pe ultima sută de metri poate că, undeva în adâncul sufletului meu încerc să răsplătesc acele momente când zâmbeam unui gând interior, când ochii mei străluceau pentru o clipă care trecuse în urmă cu câteva ore, când pulsul meu era accelerat de la strângerea de mână la despărțirea petrecută cu o zi înainte. Atunci, Eugen era atât de ocupat încât nu vedea asemenea lucruri.
Îți amintești asemenea trăiri, ai asemenea trăiri, ai emoții de genul ăsta?
Dacă răspunsul este da, ești SALVAT!!!!! Ești viu și misiunea mea este ușoară, chiar foarte ușoară.
Dar, mesajul din ultimul mail este foarte întunecat, ești plin de ură. Cuvântul tău, cuvântul care te descrie pe tine, sufletul, sentimentele tale, este ca o lamă de cuțit, ca sabia unui samurai și dacă nu facem ceva, am senzația că te vei răni, sau vei răni pe cineva.
"Maria"! vrei să am grijă de tine? "Maria"! vrei să-ți încălzesc sufletul în palmele mele, să-l pun lângă inima mea și să-l molipsesc de bucuria mea, apoi să-l pun la loc și să vedem dacă transpiri fericire?
Cuvintele sunt de ușor de manevrat, pot fi atât de ușor interpretate, pot să îți dea o imagine atât de deformată despre lucruri care au o importanță deosebită. Dacă le lași să plece, dacă le dai voie să fugă, îți pot face rău și ție și mai ales celor către care pleacă.
Spui "băboi" cu ură și răutate. Daca aș privi lucrurile dintr-un unghi mai îngust, știi ce aș putea să văd? UN BÃBOI urâcios, încărcat de răutate, care scuipă și aruncă blesteme, pe care l-aș ocoli și de la care mi-aș întoarce privirea. Nu vrei să ajungi să generezi o asemenea imagine, sunt convinsă. Trebuie să vrei să lucrezi la asta, și eu vreau să te ajut să îmbunătățești lucrurile.
Pot să spun asta pentru că sunt prietena ta și un prieten te poate pălmui pentru a te aduce la realitate și apoi te poate îmbrățișa, pentru că te iubește.
Am deja câteva idei, și în următoarea perioadă le voi pune în aplicare.
Vreau să-ți spun o mulțime de lucruri, aș vrea să putem sta să povestim ca două babe, dar mă gândesc că stând față în față nu ne-am mai deschide sufletele la fel ca în fața paginii albe care parcă așteaptă să ne soarbă vorbele. Îmi place să scriu cu caractere asemănătoare scrisului de mână, scrisorile mi se par mai intime și mai apropiate de suflet dacă le scriu cu mâna. Citesc și recitesc mesajele tale și mă gândesc cum am ajuns să ne facem confidențe, când ne cunoaștem atât de puțin și până acum avem doar câteva lucruri în comun.
Crezi că oamenii se schimbă pentru că tu vrei să-i schimbi sau pentru că tu ai nevoie să fie altfel? Îmi dau seama că nici tu nu te vei schimba pentru că vreau eu să te schimbi. De fapt este opțiunea ta dacă te schimbi sau nu, este viața ta și o trăiești cum vrei tu și cum crezi tu că este bine pentru tine. Mi-ar plăcea să știu că am avut un rol în viața ta, desigur un rol pozitiv. Îmi place să mă alint, să îmi amintesc de tinerețe, să fac lucruri care să aducă zâmbete pe chipul celor din jurul meu.
Nimic nu-mi dă mie dreptul să comentez despre plăcerile tale, despre frustrările tale, despre nervii tăi sau hobby-urile tale. În ultimii ani am învățat să respect dorințele celor cu care interacționez. Fiecare are dreptul să-și decidă drumul, viața, felul în care își consumă timpul, în care își cheltuie banii, felul în care trăiește, mănâncă, se distrează. Dacă îmi dai voie să merg alături de tine și dacă îmi ceri părerea, îți spun ce gândesc, îți spun care este soluția pe care o văd sau te ajut să găsești soluția cea mai potrivită, că cea mai bună nu cred că am putea să spunem că am găsit-o.
Înțeleg că ești trist și supărat, și crezi că în comparație cu mine ai multe motive să fii dezamăgit și frustrat. Eu spun că nu ai dreptate. Fiecare avem propria poveste și propriile necazuri și probleme care, crede-mă, privite prin prisma proprie sunt cele mai triste, grele, fără soluție. Toate sunt ale mele și sunt cele mai importante. Maimuța ta este mult mai mică și mai ușoară decât a mea.
Hai să-ți spun o poveste.
Am fost primul copil într-o familie de oameni modești, tatăl meu a fost șofer și mama, care avea patru clase, a fost până la căsătoria cu tata, servitoare, apoi a învățat diverse meserii, și, într-un final, a ajuns brodeză. Cred că am destul de mult de la ea, pentru că îmi dau seama că a fost deosebit de puternică, nimic nu a doborât-o, mereu a găsit soluții pentru problemele familiei, mereu a făcut bani, lucrând uneori zi și noapte, dar făcea totul cu pasiune, cu suflet, cu dragoste. Cânta în timp ce lucra, deși nu avea talent pentru asta, cânta pentru ea, pentru plăcerea ei. Găsea bucurie în lucrurile simple, în a face o plăcintă, în a descoperi un model nou pentru broderiile ei, în a vedea un film indian. Îi plăceau filmele indiene. Considera școala o pierdere de vreme pentru o fată. A vrut tare mult să mă facă frizeriță. Am moștenit talentele ei, îmi place să fac lucru manual, dar nu am vrut să trăiesc din asta. Și aș fi fost o frizeriță bună, dar fără imaginație. Pot să mă coafez singură, dar nu aș fi câștigat niciun concurs. Știu să fac un tort bun, dar nu știu și nu am răbdare să-l ornez pentru expoziție. În schimb, cânt pentru mine și pentru bucuria cântecului, dar numai când nu este nimeni în preajmă. Pun suflet în tot ce fac și când nu-mi place să fac ceva nici nu-mi iese. Dar găsesc puterea de a-mi induce pasiunea pentru ceea ce trebuie să fac și până la urmă tot îmi iese. Nu renunț la prima încercare, perseverez până îi dau de capăt sau mă lămuresc că nu are rost, că nu-i pentru mine.
Toate astea le am de la mama. Era ca argintul viu. Zicea “până faci tu o dată, fac eu de zece ori”, eu râdeam și îi spuneam “ bine, fă tu de zece ori, că eu mă duc să citesc”.
Puterea mea de a trece peste greutăți, de a găsi soluții, de a nu mă da bătută, de a mă ridica după fiecare trântă cu viața, toate le am de la mama.
Și totuși relația profundă a fost cu tata. Mă întreb care a fost relația ta cu fiica ta? Poate îmi vei povesti cândva. Și poate îți voi putea spune cum gândește o fiică în relația cu tatăl ei. Sunt lucruri pe care nu le poți înțelege dacă nu le-ai trăit. În paranteză îți spun că un bărbat m-a ajutat să înțeleg cum gândiți voi relația de cuplu, și practic, mi-a salvat căsnicia, deși ar fi avut interesul să o destrame (sau poate nu?)
Þi-am spus un început de poveste.
Să-mi spui dacă să-l duc mai departe, sau nu.
Vei citi asta dimineață, deci să ai o zi bună!"

Am mai citit o dată textul, după amiază, când m-am întors de la muncă, dar i-am răspuns târziu, în seară.
"Bună seara!
Nimic nu mă bucură mai mult decât să citesc povești, scrise cu har. Așadar, continuă să scrii, să nu care cumva să indraznești să te oprești! Scrie ori de câte ori ai timpul și bucuria de a scrie! Scrie despre orice, dar, mai ales scrie-ți povestea pe care ai început-o, sunt realmente onorat să-mi încredințezi gândurile tale, și-ți mulțumesc sincer pentru acest nemaipomenit lucru. Chiar îți mulțumesc din toată inima!
Mai întâi vreau să-ți amintesc câteva rânduri din "Casa de piatră", despre care spuneai că ți-a plăcut: "Mereu îmi spun că am greșit, că sunt o femeie de nimic, dar cu aceeași tărie, îmi spun că o femeie are loc în sufletul ei pentru doi bărbați. Poate iubi cu aceeași tărie, dar în două feluri diferite, doi oameni. Are nevoie de o iubire completă, și, dacă asta se poate întâmpla doar iubind doi bărbați, atunci e îndreptățită să-i iubească pe amândoi." Erau vorbele Irinei, aflată într-o situație... neclară.