(continuare)

Aruncându-și privirea pe fereastra de la etaj, Felix îl zărise pe tatăl ei discutând, în stradă, cu Virgil. Se gândi, pentru o clipă, că îi explica cum se întâmplaseră lucrurile. Se gândi ca la un lucru sau ca la un fapt care n-o privea pe ea deloc. Nu-i păsa nici de felul în care îi va spune profesorul povestea, nici de felul în care va lua lucrurile Virgil.

De altfel, din clipa când ea îl întâlnise pe Jan, Virgil îi ieșise complet din minte. Ca și cum nici nu existase în viața ei. Ca și cum Virgil nu fusese nicicând iubitul ei. Prezența lui ar fi fost stânjenitoare. Plină de reproș. „De ce m-ai părăsit? Cum ai putut sări din brațele mele în ale străinului?” Sigur că i-ar fi spus străin. Sigur că ar fi învinovățit-o. Ori tocmai așa ceva voia Felix să evite. N-avea de dat nimănui socoteală pentru ceea ce se întâmplase. Întâmplarea e întâmplare. Nu ea îl adusese pe Jan la Institutul Proiect. Ea se dusese acolo pentru a-și trage planșele la proiect. Mda, ar fi putut să-l evite, să nu răspundă atenției lui formal-politicoase. Ar fi putut să nu desfășoare nimic din arsenalul ei de seducție. Dar, dacă nu l-ar fi folosit atunci, când să-l fi folosit?

Dar nu, nu greșise nici atunci. Nu greșise cu nimic. Nu era în firea ei să aibă remușcări sau să-și recunoască greșelile. Aici era unul dintre talentele ei: dădea impresia celor din jur că își asumă răspunderile, că își recunoaște greșelile. Nu era deloc așa. Recunoștea că a spart o vază sau o farfurie, își cerea scuze imediat ce-și dădea seama că făcuse o gafă și era, în general, atentă, chiar afectuoasă cu prietenul de moment. Așa cum fusese și cu Virgil. Însă, de îndată ce apărea altcineva care îi atrăgea atenția, altcineva pe care merita să-și încerce gheruțele ei seductive, prietenul de până atunci dispărea brusc. Dacă n-ar fi apărut Jan, ar fi fost altcineva: soarta lui Virgil ar fi fost aceeași. Uitat brusc. Împins în neant. Pentru totdeauna.

Nu recunoștea, nici măcar în gândurile ei, schema după care, sistematic, dar nepremeditat, își înlocuia, brusc, prietenii, schemă după care afecțiunea pentru fostul se topea brusc în uitare pentru el și afecțiune pentru noul. Schema funcționa în interior, fără control. Această comutare în afecțiune, în sentimente, se petrecea cumva fără știința ei și nici măcar nu-și bătea capul să înțeleagă cum.

De câteva lucruri își aducea totuși aminte. Erau câteva jaloane pe drumul pe care această schemă, acest mecanism ascuns funcționase.

Mai întâi, a fost ceaiul acela de la verișoara Mady. Majoritatea invitaților erau colegii verișoarei din clasa a XI-a, de la Caragiale. Băieți și fete din Dorobanți și din Primăverii. Felix abia intrase la liceu, tot la Caragiale. Deși cu doi ani mai mică, n-a avut niciun fel de complexe în fața colegilor de liceu mai mari. A încercat să atragă atenția tuturor. A făcut ce a făcut, și-a scos gheruțele, și, pe la mijlocul petrecerii, prietenul lui Mady îi căzuse la picioare. Cum făcuse, nici nu avea importanță. Se plânsese că îi e greu la Fizică. Că are mari dificultăți în rezolvarea problemelor. Prietenul lui Mady s-a oferit să o ajute. Se părea că se gândea numai la acest ajutor, la nimic altceva. După ce au mers împreună la film, de două-trei ori, Felix se plictisise. Băiatul îi dădea zor cu căderea gravitațională a corpurilor și cu planul înclinat. Au mai fost și câteva sărutări furate pe întuneric, dar farmec, sentimente, dorință – nu. L-a expediat urgent. La ce ar mai fi fost bun? Scopul fusese atins: i-l suflase lui Mady, asta era tot ce își propusese. Oare cum îl chema? Uite, nici nu-și mai aduce aminte.

Ceaiul de la Mady îi revelase o lume. Lumea celor puternici, lumea celor cu bani și relații. Lumea celor care nu se tem, pentru că ei sunt aceia care induc teamă în ceilalți. În mod normal, ea nu aparținea – prin părinți, ca toți ceilalți – acestei lumi. Tatăl ei era numai Șef de atelier de proiectare la Institutul Proiect și conferențiar – cadru didactic asociat la Insitutul de Construcții. Iar maică-sa – profesoară de franceză la un liceu. Nu aveau nici pe departe rangul cerut în cercul select al fiilor și fiicelor din Primăverii sau din Dorobanți. Dar, nu-i adusese Felix pe toți la picioarele ei în timpul ceaiului? Câți nu-i ceruseră telefonul? Câți nu-i ceruseră o întâlnire? Și dintre băieții care veniseră singuri, și dintre băieții care veniseră cuplați, cu prietenele. Ar fi putut alege pe oricine, dar ea l-a preferat pe slăbănogul de prieten al lui Mady. Dacă ai fi întrebat-o de ce tocmai pe el, n-ar fi știut să răspundă. Știa că în felul acesta provoacă mult mai mult rău? Poate. Dar n-ar fi recunoscut nici în ruptul capului că acesta a fost motivul. Mai târziu, când l-a expediat pe slăbănog, Mady i-a cerut, plângând, o explicație. „De ce ai făcut asta? Știai că țin la el. Eram prieteni încă din primul an de liceu.” Felix a ridicat atunci din umeri, ca și cum i-ar fi răspuns: și dacă ar fi vreo explicație, tot nu ți-aș da-o. Dar nu e niciuna. Pur și simplu, s-a întâmplat.

Mady nu s-a ales atunci cu nicio vorbă bună, cu nimic care să-i aline suferința. A luat tăcerea lui Felix ca pe o mărturisire a răului făcut intenționat de verișoară-sa. Ceea ce, pentru oricine, așa și era. Numai că nu era așa și în mintea lui Felix. Ea nu greșise cu nimic. N-avea nimic de explicat.

De atunci, de la acel ceai, drumurile ei au încercat tot timpul să intersecteze și să pătrundă lumea aceea a celor puternici. Erau în acea lume mulți băieți inteligenți, care nu defilau neapărat cu poziția părinților în nomenclatura de partid și de stat. Erau și tipi găunoși, cu bani și… atât. Ea avea suficient discernământ să fie în cercul primilor și să-i evite pe cei din a doua categorie. Cu timpul, atât în liceu, cât și mai târziu, în timpul studenției, devenise nelipsită la petreceri. Faza cu Mady se repetase de câteva ori. Schema sau mecanismul – funcționa. Seducea, băiatul se îndrăgostea lulea, era prietenă cu el pentru un timp, apoi îl abandona. Fără explicații, fără regrete. Devenise proverbială. Foarte mulți dintre cei care o plăceau nu mai îndrăzneau să-i facă curte. Pe aceștia ea îi considera prea slabi. Pe partea asta nu era nicio pierdere. Alții nu se speriau, se ambiționau s-o cucerească. Dintre ei alegea. Dintre cei puternici. Luptători.

Devenise un fel de cuceritor căruia noile posesiuni nu-i aduceau nicio satisfacție, nicio bucurie. Un cuceritor pe care numai setea de glorie și dorința de a explora necunoscutul îl împingeau înainte. Cu fiecare nouă cucerire, arsenalul ei se îmbogățea. Devenea tot mai divers, tot mai sofisticat. Chiar dacă și-ar fi propus să-i reziste, țintele ei erau dinainte învinse. Majoritatea se predau fără luptă, spre disperarea ei. În astfel de cazuri, pisicuța împingea cât colo șoricelul – dezamăgită sau chiar scârbită. Nu-i trebuia o astfel de pradă.

Uneori își arunca săgețile la întâmplare, în mulțimea colegilor de clasă sau a băieților întâlniți la ceaiuri, fără a ținti în vreunul anume. Alteori, asaltul ei era concentrat pe vânatul pe care îl vedea puternic sau dorit de toate fetele. Atunci își punea în acțiune toate forțele. Năsucul ei se încrețea, genele lungi, arcuite clipeau mai des, gropița din obrazul stâng venea în ajutorului zâmbetului. Își mișca trupul în stânga și în dreapta, într-un tangaj în același timp amețitor și ațâțător.

Se tundea scurt. Rămăsese la tunsura Samson, chiar după ce aceasta nu mai era la modă. Ceafa rămânea liberă, gâtul ei părea astfel și mai lung, îndemna să-l mângâi. Se îmbrăca simplu, evitând pardesiile, rochiile, fustele sau pantofii care „umblau singure prin București.” Nu voia să fie la fel cu celelalte fete, nu se îmbrăca la fel ca ele. Purta fustele și rochiile mini, chiar când venise moda fustelor lungi. Se fixase la mini, pentru că putea să-și arate genunchii rotunzi, lucioași și gropițele din jurul rotulelor. Nu purta niciodată tocuri. Și chiar dacă uneori, în tangajul ei, se ridica pe vârfurile balerinilor, nu domina prin înălțime. Domina altfel, domina prin ceea ce spunea și prin felul în care însoțea cuvintele cu mimica feței sau, prin felul în care se apropia de cel cu care vorbea, atunci când își oprea, pentru un timp, tangajul, aproape atingându-l, privindu-l, de aproape, direct în ochi.

(va urma)
Ghiocel