- La atac! Înainteeeeee!
- Doamne, ajută-ne!
Îndemnul la atac a fost strigat așa de tare încât mi s-a imprimat, pentru tot restul vieții, în mine. O voce groasă și fermă. Mereu demnă și parcă victorioasă chiar înainte de a porni cu armele întinse spre dușman. Pe cine urma să omor? Avea și el copii acasă? Eu aveam unsprezece copii. Nouă fete și doi băieți. Câți am să omor? Atacaaaaați! Parcă eram niște sălbatici. Ce rost avea viața asta? Eu? Mantaua îmi îngreuna atacul. Sau mai degrabă fuga. Fugeam ca nebunii. Fugeam și zbieram fiecare în legea lui. Ciudat este faptul că aveam timp să ne mai gândim la noi, la familie. Ba, ne puneam și întrebări referitoare la existență, la viața noastră, a altora și chiar a celor pe care urma să-i împușcăm. Muream departe de casă. Poate că nici nu se vor mai recunoaște chipurile noastre, dar muream luptând, ceea ce e un lucru mare, așa spuneau toți. Nu conștientizam măreția acestui război. Nu gândeam în perspectivă, ci doar la moartea dușmanului. Scoteam cartușele din batiste și le puneam la îndemână prin buzunarele hainei. Batistele aveau miros de mere și nuci. Le țineam lângă merindele de-acasă.
- Nicolaeeee, o să murim, măăă Nicolaeee!
- Luptă, Anghele! Luptă cu viața!
Anghel era așa de tânăr! Avea 17 ani. Se ruga tot timpul. Era fricos tare, săracul! Fugeam spre inamic și viața toată fugea prin fața ochilor noștri. Nu era timp, dar parcă totul se derula așa de încet. Obosisem. Aș fi vrut să mă opresc. Gloanțele șuierau pe lângă urechi. Le simțeam căldura apoi aerul rece după trecerea lor. Era un țiuit continuu și parcă se accentua. Mantaua îmi părea mai ușoară. Era ciuruită de gloanțe. Am să mor, gândeam. Nu mai scap. De ce m-ar iubi Măicuța Domnului? Uite cum cad toți, parcă secerați la picioare. Cad la pământ. Unii cădeau și nu erau întregi. Unuia i-au zburat picioarele cât colo. Altuia capul. Măcar dacă m-ar lovi în cap, să nu simt durerea. Am întins arma și-am început să trag. Ca un nebun și fără milă. Mirosea a carne de om arsă, a fum, a cauciuc, a haine. Îmi spuneam că e sfârșitul lumii. Nu știu câți soldați erau în drept cu mine ori în spatele meu. Trăgeam disperat cu arma. Voiam să termin o dată cu toți și să scap de miros. Deodată am simțit pe față cum se scurge ceva. Nu aveam timp să dau cu mâna. De-acum nu era timp decât să trag și trăgeam incoștient. M-am pomenit din senin în fața pădurii. Tranșeele erau goale. M-am oprit. Împreună cu mine erau cei din batalionul meu, țărani luați pe front, la datorie față de patrie. Se terminase? Îmi simt obrazul drept cum mă strânge. Dau cu mâna și văd sânge închegat. Nu știu dacă era al meu sau al vreunui tovarăș de luptă. Ce conta? Nu simțeam nimic în afară de dezgust, de silă și de vină. Eram un criminal? Un erou? Soldat? Ce eram eu?
- Nicolae, cât stai pe front? Când pleci? Unde pleci?
- Măi, nevastă, văd eu că nu prea ești convinsă de ceea ce vrei să întrebi. La război pleacă tot satul. Vezi și tu că doar copiii, mamele și bătrânii mai rămân. Apoi, ce întrebări sunt astea?
- Dacă mori? Eu ce-am să fac? Am unsprezece copii, Nicolae.
- Avem, Ioană, avem unsprezece copii. Să ne trăiască, să fie sănătoși, că sunt și copiii mei. Datoria față de țară se numește plecarea asta a mea și tu trebuie să fii de acord cu tot ce ni se întâmplă, că doar nu vrei să ne calce alții pământul și averea?
- Nu vreau, Nicolae. Nu vreau, dar ce să zic și eu? Că doar nu vrei să fiu fericită de războiul ăsta de pe capul nostru.
- De pe capul tuturor, aia e.
- Așa-i, Nicolae.

Dimineața am plecat la unitate. Apucasem, pe drum, să mă gândesc la viața mea. Nu era suficientă atâta cât a fost, ori poate că va mai fi din ea, voi mai trăi-o și nu e cazul să-mi închei socotelile pe un drum care duce la război, că doar s-au mai întors acasă și vii, nu numai morți. E-adevărat că mulți dintre cei care s-au întors din război au rămas cu o apucătură, două, nu din cele lăudabile. Ba își băteau zdravăn nevestele și copiii, ba se apucau de băutură. Învățații spun că asta-i treabă psihologică și că are, chipurile, legătură cu imaginile din război. Eu cred altceva: tot ceea ce devine omul este din forța și voința lui. Nimic nu-l obligă să fie într-un fel ori altul. Ioana i-ar zice păcat. Păcatul de-a fi un om bețiv? Cum vine asta? Adică e vina cuiva că eu, de exemplu, beau ca un porc? Păi cine îmi duce paharul la gură? Mâna mea. Cine ridică parul pe femeie sau copii? Mâna mea. Prin urmare nu este un păcat ce-am devenit, ci o boală și trebuie tratată corespunzător. Bunicul meu, Dumnezeu să-l ierte, avea o vorbă: “Dacă omori, și tu să fii omorât. Dacă bați, și tu să fii bătut. Dacă batjocorești, și tu să fii batjocorit. Fie ochi pentru ochi și dinte pentru dinte.” Bunicul, săracul, era de modă veche, așa cum probabil voi deveni și eu în ochii nepoților mei.

Am dat mantaua jos și m-am întins pe pământ. Toți soldații au făcut asta. Un fel de sfârșeală simțeam în toată ființa. Nu mă durea ceva anume, picior, mână, cap sau altceva. Era o durerea care pornea din capul pieptului și se răspândea în tot corpul, în sânge, în inimă, în suflet. Din când în când se mai auzea un avion ori o împușcătură. Erau soldați care se împușcau singuri. Dumnezeu știe de ce. Ședeam întins, cu fața în sus și mâinile întinse în lături. Arătam a cruce. Am deschis ochii să văd cerul. Care cer? Fumul acoperea totul în jur. Am închis ochii și am vrut să adorm, să cred că totul este un vis și că imediat ce mă voi trezi totul va dispărea. Eram sigur că voi muri. Dacă totuși sunt mort? Probabil că durează ceva vreme până ce sufletul se ridică din trup. Să fie ăsta semn de nebunie?

- Mă, Nicolae, mergem?
Cine o vorbi? Cunosc vocea asta. Un ecou venea de departe în capul meu: Doamne, ajută-ne, Doamne, ajută-ne, Doamne…
- Tu ești, Anghele?
- Io-s.
- Unde să mergem?
- La culesul viei. Nu așa ai zis ieri? Azi la ora zece, și este zece și jumate, să vin cu căruța să mergem la vie. Ai uitat?
- Stai să termin dubla asta de porumb și vin. Stai zece minute, că n-o fi foc! Vine alde Stan să-i dau dubla pe un coș de mere.
- Stau.

Totul s-a dus. Îmi trăiam viața cu sufletul într-un abur cu miros de fum și sânge. Rămâneam să-mi măsor pașii pe un pământ al frunții Maicii Domnului. Nu mă întorceam pe front, dar de câte ori clipeam auzeam plumbul cum șuieră ca un șarpe la urechi.