XVI

Sânge. Sânge curgând în valuri, o Niagara a lichidului vital, risipit pe caldarâmul suferinței imediate. Sânge. Roșu aprins, ca un dulce memento al nopții, ca o șoaptă a vieții care se scurge încet din vene, din corp, din spirit...

Rafael făcuse o mișcare greșită în timp ce tăia ceapa. Rafael se afla în bucătaria proprie, în bucătăria curată, un sanctuar culinar care, în timpul locuirii recente, nu cunoscuse decât ibricul de cafea și câteva cutii risipite de fast-food. Bucătăria lui Rafael era revitalizată, regăsindu-și menirea originară, strălucind de mândrie locativă.
Rafael înfășură plasturele în jurul degetului scrijelit și continuă tăierea legumelor pentru ciorbă. Rafael era foarte concentrat, operațiunea în sine era mai importantă decât tot ce înfăptuise până atunci. Rafael vedea gătitul ca pe un mister, o creație sublimă, ca o operă de artă constituită din nimic, ca o ființă umană alcătuită din pământ, apă, aer, foc și lichidele vitale ale bărbatului și femeii. Rafael era conștient că ultima componentă era esențială, deoarece omul nu putea supraviețui numai din patru elemente primordiale.
Și acum la treabă. Ciorba trebuie să fie pregătită înainte de venirea ei. Iar acest lucru, nou pentru mine, va fi săgeata ultimă care va fi integrată în emoțiile ei, în trăirea ei definitivă.

Aria cânta. Aria alerga. Aria schimba rochii. Aria speria pisica, prin foșnete, note muzicale și obraji îmbujorați. Lacrimile nu erau reale, dar le simțea într-o colivie senină, păstrătoarea secretelor, metamorfoza feminină a altruismului. Lacrimile erau emoții normale, derivări complexe ale unui proces chimico-biologic care-i transformase mintea și spiritul în două cazane clocotite umplute cu dragoste, bunătate și nebunie adolescentină. Lacrimile erau mii de Aria, răspândite la nivel molecular în noua atmosferă a păcii și seninătății depline. Aria devenise acele mii de lacrimi, constrânse să rămână la nivel de bucurie interioară și sublim uman.
Aria se așeză în colțul ferestrei pentru câteva secunde, simțind sângele fierbând de așteptare, sfântă așteptare. Cu două zile în urmă, Aria revenise de la picnic împreună cu Rafael, un semieșec pe care-l prevăzuse, dar îl dorise experimentat: pătura murdară pe la colțuri, pâinea veche și uscată, vinul sec și fără gust, nici măcar un buchet de flori din partea lui.
Asta se întâmplă când lași un bărbat să organizeze un picnic. Nevermore, dragul meu Rafael.
Cu toate acestea, Aria simțise ceva mai mult, simțise că Rafael ar fi vrut să facă un gest atipic, să alerge pe câmpul dorinței și să-i culeagă un buchețel de flori, cât de mic, și să i-l ofere printr-un gest stângaci, timid, dar adorabil. Aria simțise că Rafael nu părea prezent, simțise că Rafael de la picnic nu era adevăratul Rafael. Dar Aria era o tânără întreprinzătoare și înzestrată, de curând, cu un curaj nemilos. Aria îl sărutase la despărțire, apăsat, îndelung, ca să imprime gustul ei pe buzele lui pentru eternitate.
Aria aflase cine era Rafael. Aria cunoștea demonii care-l devorau pe Rafael, seară de seară, clipă de clipă. Totodată, Aria știa și că ea nu era soluția, ci doar o parte din soluție, un angrenaj solid al salvării, o picătură esențială din antidotul acestei lupte intestine. Aria era realistă, însă emoțiile nu erau. Aria era cerebrală, însă sentimentele nu țineau cont de asemenea considerații axiomatice. Aria era frântă în două, între stabilitate și haos, între răbdare și impulsivitate, între acum și dintotdeauna. Apoi vocea reveni printre țevi, pereți, perdele și arome incerte.
– Fugi, copilă, fugi, până nu e prea târziu...

Rafael pusese apa la fiert, împreună cu jumătate de piept de pui cu os, tăiase cartofii, ardeii, țelina și alte legume potrivite, apoi așteptă. Așteptă dincolo, pentru a uita ce se întâmpla aici. Rafael era blocat între lumi distincte, păstrând un sărut mirific aici, dorind îndepărtarea dincolo.
Vreau acolo. Vreau să mă așez într-un loc nedefinit din clădirea din mijloc și să nu mai plec niciodată. Vreau să privesc prăbușirile, să gust tăria coniacului, fără a-l simți până la capăt. Vreau să fiu un observator aleatoriu, dar atotprezent, al acestor subtilități. Vreau să nu mai fiu om. Vreau ca mintea să revină la mine, să-mi aducă pacea disperată, spulberată de acest sărut. Vreau să... vreau să... vreau să nu iubesc...
Ciorba era aproape gata. Condimente naturale, un pic de sare și un litru de borș, câteva fire de pătrunjel, iar minunea se întâmplase. Acoperi totul cu un capac, rătăcit într-un colț al bucătăriei, și se așeză pe fotoliu, sorbind din priviri ibricul. Să bea sau să nu bea o cafea? Aceasta era întrebarea. Simțea că picotește, așteptând răcirea ciorbei. Picotea în timp ce se lăsa, comod, în brațele confortabile ale fotoliului. Adormi...

– Cine ești?
– Umbra Profetului care vine. Tu cine ești?
– Eu sunt Profetul. Am sosit.
– Nu te recunosc. Pari mai slab decât umbra ta.
– Am călătorit mult.
– Pe unde?
– Pe unde ai vrea și tu să mergi cândva. Am văzut celelalte umbre, te așteaptă.
– Vorbești prostii. Nu mă așteaptă nimeni. Singura persoană care mă așteaptă este dincolo de acea fereastră.
– Știu asta. Dar acea fereastră nu e fereastra pe care o crezi tu. Ea te așteaptă alături de celelalte umbre.
– Minți. Ea nu poate fi umbra vreunui Profet. Ea este simplitatea. Ea va deveni pilonul inocenței, atomul noii construcții universale.
– Aș vrea să cred asta. Dar eu sunt Profetul și știu că ea nu mai reprezintă viitorul.
– Mai vedem noi. Nu poți ști totul. Þi-am fost umbră multă vreme, m-am ascuns de societate, m-am retras din societate doar pentru a-ți înlesni venirea. Dar serviciile mele benevole se opresc aici.
– Copile, nu huli. Eu sunt Profetul Ultim. Du-te la umbrele tale, du-te la umbra ta drăguță, te așteaptă la fereastra dubiilor.
– Voi pleca. Dar nu înainte de a te văduvi de umbră. Să vedem cum vei convinge lumea de adevărul tău fără o simplă, dar crucială umbră.
Umbra Profetului se trezi în turnul de observație, privind ciocnirea forțelor Profetului cu forțele Umbrelor Profetului. Era un câmp de luptă cenușiu, sinistru, acoperit de cenușă și oase umane. Forțele se ciocniră în fumul toxic al unei amiezi închipuite. Lupta era lipsită de implicare, seacă, o simplă reglare a unui ceasornic al istoriei de dincolo. Apoi, departe de distrugeri, urlete și spațiu irosit, apăru o breșă printre forțe și elemente. O breșă atât de micuță, încât umbra Profetului crezu că era reflexia luminii pe o sabie care străpungea un inamic. Nu era asta. Era o privire, un surâs al privirii, o lacrimă a privirii. O recunoscu și, în explozia finală a bătăliei, toate măștile se prăbușiră în neant, dezvăluind identități și dezamăgiri. Rafael o privea pe Aria, a cărei contur se destrăma în lumina apusului, în vreme ce Isis și Osiris se retrăgeau în fortărețele distincte.
– Aria. Aria. Ce cauți în visul meu?

Aria adormise la fereastră, având capul sprijinit pe mână stângă. Aceasta din urmă adormise și ea, iar Aria încerca să o trezească. Aria visase. Visul Ariei se disipa în contorul percepției. Aria închise ochii și se scufundă în lumea pe care o părăsise. Aria vedea două forțe stranii care se ciocneau într-un ocean de flăcări și oase umane. Aria percepea dinamica acestei ciocniri, dar și absența emoțiilor din acest conflict. Pur și simplu, cele două entități luptau pentru că asta le era menirea, nu pentru vreo vrajbă teritorială sau de altă natură. Amănuntele se pierdeau, treptat, în vaga alegorie a visului. Dincolo de câmpul de luptă, Aria percepu, cu dificultate, o altă forță, încastrată într-o clădire tip turn. Forța părea pasivă. Forța privea înțepenită universul extern. Forța respectivă avea o privire de gheață, dar Aria recunoscu privirea, recunoscu ochii triști și rătăciți.
– Rafael! Rafael! Ce cauți în visul meu?
Aria se trezi cu fruntea sprijinită pe mâna dreaptă. Soarele se rătăcise printre clădiri și umbre, căutând un loc prielnic pentru somnul anticipat. Aria începea să se dezmeticească.
Dacă Rafael era a treia... forță, atunci cine sunt celelalte două? De fapt, cine este Rafael? Ce este Rafael?
– Fugi, copilă, fugi, până nu e prea târziu...