XVII

– Există câte un Dumnezeu în fiecare dintre noi.
În exterior, câmpurile fierbeau de durerea rușinii și a extremelor. În interior, masa rotundă fierbea de suspiciune, paranoia și fum de țigară.
– Poți să stingi țigara aia măcar cinci minute, surioară?
Hellica suflă spre mijlocul mesei, formând un rotocol de fum albăstrui, cețos. Îi aruncă lui Samuel o privire disprețuitoare și strivi cu greață țigara de colțul mesei, aruncând chiștocul într-o parte. Ochii ei de diamant aruncau săgeți de aversiune și o picătură de teamă. Nu voia să fie aici. Nu mai voia să fie aici.
– Dacă ai putea ghici unde duc gândurile atunci când părăsesc adâncimile minții, nu ai vrea să le cauți și să le păstrezi într-o cutie de cleștar?
Trei priviri curioase săgetau vorbitorul. Trei priviri senine despicau dimensiunile, încercând să descopere chipul vorbitorului, forma vorbitorului, mereu în tranziție, aflat continuu într-o umbră a incertitudinii.
– Chestia... asta mai are de spus platitudini? Nu ne-am înțeles să lăsăm metaforele la ușă și să stabilim ce facem cu lumea noastră?
Samuel luă paharul de whiskey, privi ciocnirea cuburilor de gheață, apoi gustă din licoarea rece, benefică. Samuel privi spre fereastră, însă doar o mică parte din realitate se întrevedea dincolo de clădirea alegorică. Samuel nu mai voia să înțeleagă. Ca și Hellica, Samuel voia să fie departe, înconjurat de fărâme de viață și picături de rouă. Ca și Hellica, Samuel voia iubire, iubire umană, voia să fie ținut în brațe, sărutat, adorat, mângâiat, Ca și Hellica, Samuel voia să guste existența în bucăți mari și îndestulătoare. Ca și Hellica, Samuel voia să fie... viu.
– Iată unde pot duce alegeri sinistre și sfaturi infime, dar periculoase. Unde suntem acum, dacă nu în inima suferinței?
Isis înțepenise în deșertăciunea suferințelor cumulate. Ochii lui Isis erau două găuri negre de neant, iar privirea ei imita uitarea și nebunia. Osiris își blocase simțurile în dezmățul imaginației. Ochii lui Osiris erau două savane explodând de viață și perversiune. Privirea lui Osiris imita amintirea și... nebunia. Privirea îngemânată a lui Isis și Osiris contura sfârșitul, prăbușirea, uitarea de sine.
– Așadar, discutăm ce avem de făcut sau ne afundăm în propriile gânduri, căutând salvarea acolo?
Cinci priviri rătăcite reveniră la o anumită realitate. Patru scene umane, sau pe aproape, își îndreptară reprezentația spre a cincea scenă, principală. Vorbitorul principal, a.k.a. Cel Invizibil, formă ceea ce părea, la prima vedere, un surâs uman. Dar nu era un surâs uman, ci un contur vag al absurdului.
– Suntem aici pentru a regla partea aceasta de lume. Suntem aici pentru a definitiva cei patru piloni al existenței. Suntem aici pentru a construi masa tăcerii și pentru a reface candoarea pierdută. Suntem aici pentru că am ales să fim aici, însă și pentru a ne elibera de opțiuni, de factorul decizional care pun în primejdie doi piloni al creației. Deci, Samuel și Hellica, ce faceți în privința asta?
Samuel tresări. Samuel pierduse bătălia, simțea asta. Samuel percepea sutele, miile de săbii care-i străpungeau carnea pulsând, încă, de viață. Samuel pierdea contactul cu partea materială, iar voința se rătăcise pe același drum. Samuel inspiră adânc, expiră zgomotos și așteptă un semn de la Hellica.
Hellica zâmbi. Hellica înțelese, în sfârșit, unde se pierduseră acele zile rătăcind prin lume, înstrăinându-se în locuri primejdioase, călătorind fără scop, fără direcție. Hellica își simțea carnea tremurând, uitând că inima pulsa mult mai puternic. Hellica învinsese, își biruise fratele, numai pentru că avusese dreptare, pentru că aici, acum, îi dovedise că avusese dreptate. Hellica aștepta un semn de la Samuel.
– Aștept. Care dintre ar vrea să joace rolul lui Dumnezeu?
Samuel închise ochii o secundă. Hellica închise ochii o secundă prelungă, dureroasă. Două perechi de priviri senine străpunseră forma aparentă.
– Tu nu exiști! Tu nu exiști! Tu nu exiști! Tu nu exiști!
– Tu nu exiști! Tu nu exiști! Tu nu exiști! Tu nu exiști!
– Ce faceți? Nu, nu!!! Asta e șansa noastră, e menirea noastră!
Isis și Osiris urlau, coioți înnebuniți de spaimă. Isis și Osiris nu se puteau mișca, numai vocile plesneau invective și nebunii antiumane. Vraja adevărului îi afecta pe ei mai mult decât pe Cel Invizibil. Umbra acestuia din urmă pâlpâia timid, dar nu se disipa în fumul luptei. Nu încă.
– V-ați amintit. E bine. Nu atât de bine cât m-aș fi așteptat, dar îndeajuns să-mi depășiți așteptările. Eu voi pleca, dar nu voi părăsi această lume. Bătălia va avea loc. Dar nu va fi precum vă închipuiți. Va fi mai rău.
Umbra Celui Invizibil fu înghițită de ea însăși. Isis și Osiris încă strigau în colțul nefericirii impuse, iar strigătele lor reunite aveau să cunoască veșnicia. Samuel și Hellica se teleportaseră pe câmpul de luptă. Acolo, printre schelete, arme împrăștiate, miros de moarte și de disperare, cei doi realizară imediat că soldații nu cunoșteau diversitatea acestei lumi. Fiecare soldat avea chipul și înfățișarea lui Samuel și a Hellicăi, amestecați într-o mulțime eterogenă de carne, armuri și arme diverse. Samuel întoarse capul spre dreapta, spre turnul părăsit recent. Toți soldații cu înfățișarea lui Samuel au întors capul spre dreapta, spre turnul părăsit recent. Hellica își atinse vârful nasului. Toți soldații cu chipul ei își atinseră vârful nasului.
Samuel o privi pe Hellica cu disprețul necesar momentului. Toți Samuelii o priviră cu dispreț pe Hellica. Hellica strânse mânerul sabiei, o ridică la cer și urlă comanda de atac. Toate Hellicele îi urmară gestul, iar haosul cuprinse valea, însângerând visele și speranța. Un cutremur aleatoriu de trupe, oțel zdrobit, strigăte de groază și carne sfâșiată spulberă locurile, iarba, pământul, viața. Samuel ucigând o Hellica. Hellica ucigând un Samuel. Samuel ucigând o Hellica. Hellica ucigând un Samuel. Ucidere totală, la infinit, până ce briza victorioasă a morții află doar două trupuri, încă vii, plăpânde, acoperite de sudoare și sânge și privindu-se cu milă.
– S-a încheiat? Suntem chit?
– Nimic din ceea ce suntem nu poate fi echitabil.
– Bine. Și acum?
– Încheiem apoteotic.
Cu memoria ultimelor minute însângerate în subconștient, Samuel și Hellica se măcelăriră reciproc, curățind valea de orice urmă de viață. O pată imensă de cenușă, ca după o arsură groaznică, domină universul dintre cele două turnuri inamice.

În camera de la ultimul etaj al celei de-a treia clădiri se materializară două forme vag umane. Ambele umbre priviră câmpul incinerat, apoi pe celălalt, apoi din nou câmpul. Cele două personaje clipeau des, configurând lacrimi de sânge care brăzdau chipurile deprimate. Chipurile erau cunoscute, erau chipurile unor opțiuni care au trăit altundeva, chipurile unor ingineri ai minții care au construit acest loc.
– Nu m-am gândit la asta când ne-am bazat pe propriile alegeri. Cenușa și ruinele vor domina această lume pentru multă vreme.
– Ce propui?
– Curățenie. Reconstrucție. Replantare. Renovare.
– Sună bine. Dar Samuel și Hellica?
– Ei vor trebui să mai aștepte. Samuel și Hellica au provocat acest dezastru, ei ne-au cauzat dizabilități spirituale care nu se vor reface prea curând.
– Apropo, că tot veni vorba de alegeri. Mă gândeam să le schimbăm numele, Samuel și Hellica sună mult prea... negativ, apocaliptic.
– La ce te-ai gândit?
– Sebastian și Cezara. Mă gândeam că par niște nume mai... umane.
– Poate ai dreptate, ambele sunt frumoase și binemeritate. E timpul pentru o schimbare, pentru o nouă alegere.... Plecăm?
– Sigur. Ne vedem dincolo.

De la cea mai înaltă fereastră a celei de-a treia clădiri, Cel Invizibil privea peisajul roșietic. Cel Invizibil zâmbea. La stânga și la dreapta Celui Invizibil se aflau doi copii de aproximativ șapte-opt ani, o fată și un băiat, gemeni neidentici. Tustrei admirau, în tăcere, câmpul de pâclă, năclăit în strigăte lugubre și suferință.
Cel Invizibil se aplecă asupra celor doi copii, îi sărută pe frunte și spuse:
– Ce spuneți, copii, sunteți pregătiți să salvăm această realitate? Sebastian, Cezara, sunteți de acord?...