XVIII

Cezara bău o cafea, mușcă dintr-o brioșă și adormi.

Construcția aproape se încheiase. Alături de Sebastian și cu un mic ajutor din partea Omului în umbră, biblioteca devenise o realitate, palpabilă și conformă planului mental. Cezara era mândră, biblioteca fusese ideea ei, iar Sebastian urmase visul surorii sale doar din fidelitate și din alte motive, încă incerte. Din exterior, clădirea părea un bloc de metal și sticlă, postmodernist, un cub straniu cu lumini și umbre. Acesta fusese compromisul făcut pentru Sebastian. Noua perspectivă trebuia să fie modernă, cu o atmosferă de vechi și firesc, dar cu replici inovatoare.
Interiorul era, însă, mult mai diferit. Cezara încercase să elimine clișeul fatal al unei biblioteci din trecutul ei, dintr-o altă viață: un interior fad, cu elemente mixte, obscure, romantice și gotice, însă asamblate absurd, un monstru al lui Frankenstein fără noimă, fără stil. După cum observase Cezara, demult, biblioteca trecutului avea caracteristicile anoste ale unei biblioteci școlare, prăfuită și tristă, ca un cățeluș părăsit la marginea drumului. Însă biblioteca viitorului, biblioteca ei, era o extensie a propriei personalități. Pereți aparenți, acoperiți de rafturi înalte până la cer, îngreunate de cărți vechi, cărți noi, romane, romane și alte romane, toate acoperite de praful istoriei și al creației umane. Birourile pentru lectură erau așezate într-o ordine sublimă, pe trei rânduri, ale căror sfârșit nu era vizibil. Culoarele păreau că se extind dincolo de orizont, grație iluziei optice oferită de oglinzile așezate, strategic, la sugestia lui Sebastian.
Însă atingerea personalizată a Cezarei era o sală de lectură unică, un straniu birou imens cu mese nenumărate pentru citit, canapele comode, fotolii vechi, mirosind a trecut și beletristică, și o muzică calmă, splendidă, care susura în fundal. Cezara nu făcuse rabat de la cele două droguri care-i dominau viața, unică viață pe care voia să mai o cunoască: cărțile și cafeaua. Urmând acest deziderat, la fiecare masă de lectură se găsea câte o cană de cafea și o brioșă, mereu proaspete și aburinde. Dar, mai presus de orice normă sau culoare, Cezara cunoștea ceea ce nu putea fi perceput într-o lume distinctă, într-o lume care ar fi renegat-o: liniștea absolută, alături de o carte bună și o cafea aromată – două elemente de beție poetică pe care nu le-ar fi schimbat cu nimic. Nici măcar cu scopul bizar pe care Omul în umbră încerca să-l impună de când era mică.

Sebastian sorbi din ceaiul de mentă, înghiți o felie de mandarină și adormi.

Sebastian privea dincolo de câmpul înnegrit, încă, de cenușa disperării. Sebastian nu era încă mulțumit de proiectul său. Cu excepția bibliotecii și a clădirii administrative, această lume era la stadiul incipient.
Bine, cu excepția triunghiului de clădiri-turn care domină valea. Dar acelea au ajuns un gen de arbori seculari, tăcuți și neimplicați în noua ordine. Le voi păstra amintirea apusă, integrată în orașul nou, fără nume.
Sebastian era decis să renunțe la luptele trecutului. Sebastian cunoștea cauzele câmpului de cenușă. Sebastian știa, fără o origine aparentă, cine a stăpânit acest teritoriu înaintea lui. Sebastian întrevedea, cumva, toate firele de aur, subțiri, dar trainice, care legau destinele celor dinaintea lui, cu mult înaintea lui, cu firele destinului său și al Cezarei. Pornind de la o imaginea unei pisici într-un copac și o aleea banală dintr-un oraș obișnuit, Sebastian primea flashback-uri aleatorii cu detalii pe care nu le cunoștea din experiență și nici nu ar fi vrut să le cunoască. Dar Sebastian nu insistă, încercând, de fiecare dată, să stocheze aceste amintiri dincolo de zarea sinilie...
Dar imaginile se adunau ca un bulgăre de zăpadă care se rostogolea din vârful unui munte, iar memoria, încă limitată, nu făcea față. În momentul respectiv, când explozia senzorială ar fi putut declanșa nebunii interioare, Cezara veni cu ideea bibliotecii. O ajută cu cea mai mare plăcere, găsind un scop pe care să-l transpună în percepție, și nu în realitate. Apoi Sebastian află antidotul în paginile cărților. Astfel, la fiecare a opta carte din fiecare raft și la a optzecea pagină a fiecărui roman, Sebastian integră câte o amintire care nu-i aparținea, câte o senzație pe care nu o cunoscuse, câte un eveniment pe care nu-l trăise.
Sebastian era eliberat la fiecare informație nouă pe care o primea, iar scopurile sale revenire pe primul plan. Sebastian hotărî să nu-i spună nimic surorii sale, oferindu-i liniștea pe care o căutase nesațios, încă din primele clipe de viață.
Dar va veni o zi când ne vom cunoaște părinții, draga mea surioară. Va veni o zi când ne vom cunoaște tizii anteriori, tizii organici, dar nu și onomastici. În acea zi, vom spulbera iluzia, iar Omul din umbră va fi dezvăluit.

Cel Invizibil se găsea în camera din vârful celei de-a treia clădiri. Cel Invizibil era nemișcat, între candoare și eliberare. Cel Invizibil nu mai mesteca floricele de porumb, ci doar fiere și chin intestin. Cel Invizibil privea transformări benefice, urmărea fiecare fir de iarbă, fiecare organism viu, fiecare mineral ridicându-se din cenușa distrugerii. Cel Invizibil era recunoscător, totul se desfășura conform programului prestabilit. Totul era nou și vechi totodată, de la Biblioteca Liniștii Absolute, la Clădirile Memoriei, până la amintirile străine și colecțiile acestora din pagini rotunjite de romane.
Este măsura pe care o va cunoaște acest loc. Este reflecția nealterată a formării umane, pe care ceilalți nu au dorit-o, dar o vor accepta cum se cuvine. O vor accepta direct proporțional cu maturizarea copiilor lor. Apoi vom discuta ce este și ce nu este real.

Sebastian tresări și se trezi, cu mandarina pe jumătate mâncată. Ceaiul era rece.

Cezara tresări și se trezi, cu brioșa terminată. Cafeaua o băuse deja, iar cana era goală și tristă.