XXII

Din rămășițele războiului și din voința haosului, se născu Aurora. Era ființa perfectă, alegoria dispersată în mii de celule aleatorii, îngropate adânc în construcția feminină umană numită Aurora. Era triada temporală a noilor concepții, esența ultimă a ispitei. Iar rolul ei abia se întrevedea printre decizii, biblioteci ascunse și lacrimi de regăsire...

Rafael tresări prin somn, surâse ușor, apoi se întoarse spre perete. Rafael privi peretele cenușiu și se hotărî să văruiască tot apartamentul în albul senin al dimineților de vară. Rafael nu mai auzea vocile viciate ale nopții, nu mai simțea fiorii lugubri ai nefericirii, nu mai vedea firele subțiri ale destinului. Rafael era o hotărâre în impuls, un motor al căilor alese, nu impuse.
Rafael se ridică din pat, făcu niște exercițiile fizice matinale, uitate în memoria abisului recent, apoi se spălă pe față, pe dinți, și își pregăti o cafea aromată. Era o dimineață plăcută, un calm special așezându-se printre clădiri, arbori și oameni. Însă acel calm fu urmat imediat de claxoane, strigăte, lătraturi și alte câteva zgomote vag identificabile, iar Rafael pierdu momentul reveriei matinale. Spre surprinderea lui, Rafael își pregăti o gustare, un sendviș și o salată de legume. Uitase când mâncase ultima oară, iar stomacul își cerea tributul cu dobândă.
După ce termină de mâncat, Rafael luă ceașca de cafea și ieși în balcon, încercând să inspire răcoarea dimineții, îmbătată cu rouă și arome diverse. Se așeză pe scaun și încercă să separe chirurgical zgomotele infernale, inutile, de fiorul plăcut al anotimpului potolit. Farmecul netulburat al dimineților de vară îi amintea de vacanțele de vară de la bunici, dintr-un timp care părea desprins dintr-o viață paralelă, stranie. Rafael se așeză pe un șezlong și se lăsă pradă amintirilor. Casa din chirpici cu acoperiș de stuf, ograda dezordonată, dar fermecătoare, grădinița cu flori multicolore, livada din spatele casei, cu vișini, pruni și meri, pădurea nesfârșită din spatele livezii, unde mergea cu bunica la cules de lemne de foc și ciuperci, turtele bunicii, calde și aburinde, compotul de vișine, magiunul de la început de toamnă care fierbea în cazanul de 100 de kg din spatele casei, jocurile nenumărate cu verișorii, nopțile senine, netulburate de lumina artificială sau poluare, cărțile citite seara pe prispă, la lumina felinarului, toate erau metamorfozate în imagini disparate care-i ardeau retina lui Rafael, provocându-i o ceață lacrimogenă. Rafael închise ochii, încercând să captureze cât mai multe reprezentări vizuale de acest gen, însă latura negativă strânsese, ca o furnică, mult prea multe resentimente și imagini grotești. Rafael se opri din rememorare și bău cafeaua.
Acum nu e momentul pentru sentimentalisme. Acum voi fi om, voi încerca să fiu om, cu forța care mi-a lipsit atâta vreme. Însă Aria va fi acolo, Aria va reprezenta pârghia evadării. Apoi vom vedea unde ne va duce șiragul de decizii pozitive, de azi înainte pozitive.

La un alt balcon, într-o altă clădire, nu departe de blocul lui Rafael, o privire deschisă, de un verde crud, primăvăratic, străpungea distanțele, calculând elevații și stabilind coordonate. Fire rebele de păr, sîngerii, aruncau umbre subțiri pe chipul palid, dar dur ca o stâncă. Surâsul era lin, buzele subțiri, șirete, dar îndeajuns de seducătoare ca să țină în mreje orice bărbat. Femeia ținea strâns balustrada, cu ambele mâini, parcă pregătindu-se să-și ia zborul spre prada inocentă. Iar prada era Rafael...
Aurora fusese confecționată pe tiparul unei păsări de pradă. Aurora reprezenta modelul definitiv de seducătoare, de tentație pentru diverse ocazii. Cel puțin asta scria pe manualul de funcționare a Aurorei, de urmat în 12 pași simpli. Ochii, părul roșcat, privirea ingenuă, perfid de ingenuă, modul în care te învăluia, într-un dans străveziu al vieții și al morții... Dar Aurora nu fusese avertizată în privința acestor caracteristici, ea pur și simplu se ivise pentru a trăi o iubire, dar o altfel de iubire, o iubire de dincolo.
Pradă, pregătește-te. Aurora vine spre tine și nimic nu rezistă Aurorei...

Căldura de amiază năvăli fără veste, ca un coșmar saharian. Rafael ațipise în balcon, însă pentru prima oară de când căpătase aripile conștiinței, nu visase nimic. Mințea. Dar nu credea că privirea stranie, verzuie, hipnotică, fusese un vis, ci doar mirajul dimineții, o imagine personificată a verii timpurii. Rafael intră în casă, dar realiză imediat că nu era casa lui. Privi în jur, dar nu recunoștea nimic și pe nimeni. Patru persoane îl pândeau din umbră, cu chipuri străine, dușmănoase. Sau așa păreau la prima vedere. Rafael rămase blocat printre particule de praf și de conștiință. Nu putea fi nicăieri, decât acasă și numai acasă. Ceea ce trăia era un vis în alt vis, nu putea fi altfel. Nu...
– ...nu poate fi altceva decât o imagine a trecutului.
Umbrele nu mai erau umbre. Umbrele erau oameni, patru ființe distincte pentru fiecare punct cardinal, patru străini pe un tărâm la fel de venetic. Cele patru persoane îl priveau direct pe Rafael, însă nu cu dușmănie. Nu, Rafael era privit cu milă și compasiune directă, caldă. Rafael percepu candoarea emoțiilor care-l înconjurau și se liniști. Dacă era doar un vis, atunci nu alunecase pe latura negativă, ca e obicei.
– Noi nu suntem imaginea trecutului, Rafael. Noi suntem patru opțiuni, patru drumuri. Iar acest loc este răscrucea.
Rafael încercă să se așeze pe un scaun, un fotoliu, dar camera nu avea așa ceva. Nu știa de ce, dar acest fapt minor îl deranjă, iar mintea se rătăci în delăsarea curentă. Își reveni repede, de parcă primise o palmă peste obraz.
– Îți cunosc privirea. Ochii, culoarea, căutătura drăgălașă... Cine ești?
O ființă, o femeie frumoasă, surâzătoare ca o briză fragedă, îl privi ca pe o persoană, cunoscută, familiară chiar. Nu-i răspunse, oferindu-i lui Rafael opțiunea descoperirii. Rafael ezită. Rafael cunoștea o singură persoană cu o asemenea privire dulce, inocentă, afectuoasă.
– Nu e posibil. Nu ești ea. Nu, nu...
– Calmează-te, totul este explicabil, dar nu în cuvinte. Imaginea este perspectiva relevanței umane, nu vreau să te lipsesc de ea. Așadar, privește tabloul și încearcă si fii prezent. Privește tabloul și încearcă să fii absent. Privește lumea, apoi revino în afara ei. Pe urmă ne vom lămuri cine sunt sau cine nu sunt.
Rafael privi tabloul ascuns până atunci în umbra ființelor. Tabloul nu reprezenta nimic, doar o pată cețoasă pe un fundal întunecat. Apoi tabloul prinse viață, învolburându-se ca un ocean pe furtună, formând viziuni, oglinzi, construcții, ființe. Apoi Rafael fu absorbit în tablou, fu absorbit în viața tabloului, asemenea unui element adiacent din acea perspectivă în mișcare. Rafael trăi o viață întreagă în câteva clipiri senine. Dar, ca o existență care nu-i aparținea în totalitate, rătăci senzații, emoții, privind sunete, auzind imagini, mirosind coșmaruri și îmbrățișând vidul, îmbrățișând haosul. Rafael privi haosul în ochi, două găvane umplute cu strigăte de jale și chin, două găvane umplute cu viețile altora, cu viețile de dincolo. Însă Rafael nu înțelese, nu încă. Încet, încet, Rafael se lăsă cuprins de capcana haosului, fermecat de uitarea în care te atrăgea, fermecat de somnul domol din care nu doreai să te trezești...
Apoi lumină, o lumină roșietică, apuseană. Rafael deveni Rafael, căutând din priviri salvarea. Dar Rafael nu întrezărea salvarea, ci doar trei turnuri identice, două așezate față în față, ca două fortărețe inamice, iar un al treilea turn părea neutru, îndepărtat și ideal. Rafael se simți atras de acel turn, de acea clădire înconjurată de spaimă și pucioasă, strivită de gravitația aparentă și de energia negativă a tabloului. Dar Rafael simți și... altceva. În depărtare, spre un apus înșelător, îl aștepta ceva. Îl aștepta cineva, o structură, un ideal, o alegorie. Rafael era așteptat de o ființă dincolo de ideea de ființă, un demon cu părul roșu, cu forme seducătoare, cu priviri hipnotice. Rafael dorea acea imagine. Rafael voia să posede acea ființă, dorea să o atingă, să o alinte, să-i sărute tot trupul, să-i facă lucruri pe care nu ar vrut să le facă nimănui până acum. Rafael era atras ca un magnet, de fapt Rafael era pilitura de fier, inocentă, atrasă de magnetul terifiant dincolo de zidurile încăperii, în care se trezi ca dintr-un vis. Dar nu era singur. Femeia familiară îi zâmbi trist, tânguitor.
– Trebuie să mergi acolo, Rafael. Trebuie să trăiești ceea ce ai perceput adineauri, subtil, dar atât de scurt. Trebuie să înțelegi, înainte de a înțelege. Apoi vei decide. Da, apoi vei decide...

Rafael clipi, buimac. Rafael era în camera sa, în sufrageria proprie. Femeia dispăruse. Tabloul dispăruse, dar imaginea era imprimată definitiv pe retină, ca o vagă conjunctivită. Ochii verzi îl supravegheau dincolo de ziduri, dincolo de lumini, dincolo de anotimpuri. Dar Rafael era supravegheat și de alte priviri, senine, binevoitoare, care doreau ca evenimentele să se desfășoare așa cum trebuiau să se desfășoare. Pentru că aceasta era dorința haosului...