Luminile acestui oraș m-au făcut să-mi amintesc că a existat un timp în care am vrut amândoi să fim totul unul pentru celălalt. Astăzi, însă, inima-mi stă să explodeze și simt cum sute de monștri mă pândesc în noaptea minții. Îmi răsună în amintire cuvinte de dragoste care se furișează pe bulevardele măturate de frig și vânt ca niște fantome plictisite. Trag de amintiri ca de niște ghete de plumb cu cinci numere mai mari de fiecare dată când trec prin acest loc unde a început totul. Unde am început să fim siguri că lumea așteaptă să ne vadă cât de tari suntem împreună și cât de sus ajungem din iubire. Ce naivi eram tu și eu! Am crezut orbește în puterea dragostei și ne-am lăsat îmbătați de acea inegalabilă senzație. N-am păstrat nimic pentru noi și ne-am pomenit că ni se consumă lumina din suflete. A fost prea intens, de asta, și a fost minunat așa. Azi, în acest oraș văd că nici lampioanele și nici stelele nu strălucesc la fel. Poate pentru că nu te am alături să le văd oglindite în ochii tăi în timp ce-ți desenez corpul cu palmele înfierbântate de dorință și emoție, ca atunci, demult, când ne întorceam cu mâna goală de la coada de trei ore la portocale încă îmbrăcați în pionieri pentru că de la școală mersesem direct la cozile ce ne-au făcut să ne cunoaștem, să ne îndrăgostim și să nu ne intereseze dacă ajung și pentru noi salamul, ouăle, untul sau portocalele. Era cu mult mai romantic decât în timpurile astea supertehnologizate pe chat. Și mai durabil, iată. Explică-le asta adolescenților de azi dacă poți,