(continuare)

Se plimbau prin Tivoli, într-o duminică de septembrie. Felix nu împărtășea entuziasmul lui Jan, care o dusese acolo, la mândria Copenhagăi. Atracții cam ca la Moșii din Obor. Ingrid, din cărucior, zâmbea fericită, privind, fără să înțeleagă prea mult, cum lumea se îmbulzea, se rotea în căluții vopsiți țipător în roșu, în galben sau în albastru, țipa, se fotografia.

O diseuse de bonne aventure, o ghicitoare a viitorului, venită tocmai de la Paris, cum scria pe afiș, o trase de mânecă: n-ar vrea doamna să-i ghicească ce-o așteaptă? În dragoste, în profesiune. Călătorii, bucurii, necazuri. În toate. Felix, ca una care nu mai fusese niciodată la o ghicitoare, acceptă, neîncrezătoare. În fond, venise să se distreze, iar caruselul sau montagne-russe-ul nu erau pentru ea. Ar fi amețit-o. Mai bine s-o amețească cu vorbele țiganca asta. Căci, deși elegantă, coafată cu gust, cu un trup armonios conturat prin roba roșie, numai gitaine putea fi. La Paris sau la Madrid, la Londra sau la Munchen, nemaivorbind de București, numai țigăncile îți spuneau, cu precizie, ce te așteaptă. Îl lăsă pe Jan să privească în voie la pulpele fetelor care, țipând de frică și de plăcere, cu fustele în vânt, se învârteau în scrânciob. Îi dădu „franțuzoaicei” 20 de coroane și îi ceru să-i ghicească în palmă. N-avea încredere nici în felul acesta de ghicit, dar i se părea că poate înțelege mai bine decât dacă i s-ar fi ghicit în cărți, în tarot.

Franțuzoiaca îi luă palma. O văzuse neîncrezătoare, așa că începu să-i explice mai mult decât explica de obicei. Încerca să o convingă că e vorba de un lucru serios, nu de o șarlatanie. Ea nu lua banii degeaba.

– Linia vieții e lungă, doamnă dragă. Trăiți mult și viața vi se scurge lin. Văd numai una sau două încercări mai grele – uite, aici și aici… Răzbateți prin ele cu supărare, dar răzbateți. Sunteți iubită, adorată de mulți, dar numai cu doi mergeți la altar.

Hopa! se amuză Felix. Numai cu doi! Bine că n-am intrat aici cu Jan. Nu cred că i-ar fi picat bine să afle că-l las! Franțuzoaica asta îmi dă idei. Nici nu mă gândisem la chestia asta.

– Cine e acest al doilea? Dar, să știți, n-am deloc probleme cu primul… Nici nu mă gândesc să-l las. Și sper că nici el nu are gânduri de fugă, glumi Felix
Franțuzoaica păru că nu o aude.

– Văd aici un copil. Și îi arătă și unde îl vedea, de parcă ar fi luat-o drept martor că așa era, ca și cum Felix ar fi știut cum să interpreteze cutele din plamă. Dar, ciudat, nu e nici cu primul, nici cu al doilea.

Felix crezu că leșină. Nu mai era amuzant. Asta nu era glumă. Copilul era afară, în cărucior, cu tatăl lui. Alt copil nu apărea în ghicitul franțuzoaicei. Însemna că Ingrid nu era a lui Jan? Să fi fost posibil? Virgil!
Numele pe care își impusese să-l uite îi reveni brusc pe buze. Își impusese să nici nu se gândească, încă de atunci, din acel decembrie în care ea îl părăsise și se cuplase cu Jan, că Virgil ar putea fi tatăl. Gândul acela fusese interzis în mintea ei. Copilul era al lui Jan, punct. Așa le spusese părinților, așa credea Jan, pe asta își motivase hotărârea de a se căsători cu Jan și de a-l urma în Danemarca.

Și acum, uite că i se spunea că nu e așa. Că adevărul e altul, că ea voia să-l știe sau nu.
Poate că, în sfârșit, măcar față de ea, trebuia să accepte că nici nu se putea să fie altfel. Încă înainte de a se culca cu Jan, nu-i mai venise ciclul. Cu Virgil fusese până pe la mijlocul lui noiembrie. De fapt, refuzase să-l mai vadă tocmai după ce îi întârziase ciclul. Intrase în panică. Și tocmai atunci apăruse Jan. Nu premeditase, cel puțin nu era conștientă de asta. Și-l dorise pe Jan ca bărbat, nu ca pe tatăl unui copil făcut cu altul.
Așa s-ar fi scuzat, dacă ar fi acuzat-o cineva de viclenie. Dar n-avea cum s-o acuze cineva, pentru că nimeni nici măcar nu bănuia că ar fi conceput-o pe Ingrid cu alt bărbat decât cu Jan. Nimeni nu se mirase că fetița se născuse prematur, la șapte luni. De fapt, fuseseră nouă luni, dar nouă luni socotite din noiembrie, de când încetase să-l mai vadă pe Virgil. De altfel, Ingrid nu arătase deloc prematură la naștere.

Dacă mințise, mințise o singură dată: atunci când doctorul o întrebase când avusese ultimul ciclu. Dar ciclul mai întârzie, i se mai întâmplase, se întâmplase și altora, după cum auzise. Așa că nu mințise, sau nu mințise în mod conștient. Mințise din necunoaștere. Ce știa ea pe atunci despre concepție? Să aibă grijă să respecte calendarul. O fi greșit calculul cu o zi, două.

Fără să-și dea seama, își căuta scuze. Avea nevoie de ele, altfel cum să trăiască cu o povară ca asta? Cum să-l lași pe Jan să mângâie sau să plimbe un copil care nu era al lui? Cum să-i spună lui Ingrid, atunci când va fi mare, că un altul este, de fapt, tatăl ei?

N-avea să le spună. Nici lui Jan, nici lui Ingrid. Nimănui. Niciodată. Mai cu seamă Virgil nu trebuia să afle. Alungă imediat gândul că pe el îl înșelase cel mai mult. Virgil n-avea să afle niciodată că are un copil în Copenhaga. Neștiind, n-avea cum să sufere.

Franțuzoiaca o văzuse schimbându-se la față, dar păru că nu dă atenție. Continuă:

– M-ați întrebat de al doilea. Dacă la primul e dragoste și nu e, la al doilea văd dragoste mare. Dar, să știți că pe al doilea l-ați mai văzut.

Alta acum! Fac un copil cu cine nu trebuie și mai și trec pe lângă bărbatul marii iubiri! Pe unde l-oi fi întâlnit? La grădiniță, la școală, la facultate? În vreo tabără școlară? La ștrand? Vreun danez, bineînțeles blond? Așa-mi trebuie dacă am venit într-o țară monocoloră!

– El vă va recunoaște, așa văd.
– Atunci e bine, se mai relaxă Felix. Nu trebuie să alerg după el, să-l caut. Cred că mi-ați ghicit de-ajuns. Mulțumesc.

Dădu să se ridice și să plece.

– Mă mir că m-ați privit cu neîncredere, o mustră franțuzoaica, silind-o să rămână pe fotoliu. Eu văd că sunteți „de-a noastră”. Poate că nu știați…
– Cum adică „de-a noastră”? întrebă Felix.
– Sunteți clarvăzătoare. Prin natură. Chiar dacă nu știți nimic despre ghicit, sunteți dăruită cu darul acesta. Pentru că ghicitul viitorului e un dar, nu e așa: oricine poate învăța cum se face și gata.
– Mă voi gândi la asta. Sincer, n-am simțit niciodată pornirea de a ghici. Nu m-am gândit niciodată nici măcar la ce mi se va întâmpla mâine.
– Nu poți prezice ce te așteaptă, o corectă franțuzoiaca. Niciuna dintre noi nu poate asta. Putem prezice numai viitorul altora. Gândiți-vă la ce v-am spus și, cu un minim de studiu… Totul e să credeți. Să credeți în ce v-am spus: sunteți „de-a noastră”.

Jan o aștepta afară.

– Vom trăi fericiți, până la adânci bătrâneți, îi sari ea de gât. Așa mi-a ghicit.

Jan o tachină:
– Tu chiar crezi în prezicerile astea? Nu e genul tău. Tu nu crezi, câteodată, nici în ceea ce vezi, în ceea ce pipăi. Tu, Felix, crezi numai în ceea ce îți impui tu să crezi.
– Părea serioasă, îi răspunse ea, gânditoare. S-a muncit să mă facă să cred că nu e înșelătorie. Oricum, pentru 20 de coroane, m-am amuzat destul de bine.

Se amuzase teribil de bine! Cu greu reuși să nu se gândească la vorbele franțuzoaicei, cu greu reuși să nu lase să i se citească pe față efectul lor devastator.

A doua zi, când Jan era plecat la serviciu, evaluă lucrurile la rece. Dădu deoparte partea cu „de-a noastră”. O fi ea brunetă, dar nu i-ar fi plăcut să-și cultive calitatea de ghicitoare în palmă a viitorului. Ar fi fost sub pretențiile ei să fie la fel cu femeile acestea de origini obscure, inculte care, ce știau ele în afară de ghicit? Nu era dispusă să facă nicio deosebire între gitanes și țigăncile din România. Ori, pe acelea nu putea să le sufere. Mai ales faptul că, fără ca vreuna să-i fi spus vreodată că e de-a lor, o agățau pe stradă, ca să-i ghicească, ca pe una ridicată din neamul lor. Tenul ei măsliniu și părul negru, negru de tot, le făcea să creadă asta. Numai bănuiala asta și era de-ajuns ca s-o înfurie. Familia lor, cu un bunic preot, cu femei roșcate sau șatene, în niciun caz brunete, n-avea nimic comun cu neamul țigănesc. Că ea ieșise brunetă-brunetă, era o întâmplare. Trăsăturile feței, trupul suplu, nu erau ale unei țigănci. Sânii îi avea însă tari, așa cum puteai vedea mai ales la țigăncile tinere din România sau la indiencele din India pe care le întâlnea prin Copenhaga. Rămăseseră tari și după ce o alăptase pe Ingrid. Pe lângă tenul măsliniu, datorită sânilor era luată drept indiancă aici, la Copenhaga. O enerva și confuzia asta. Dar o accepta mai ușor, era mai bine indiancă decât țigancă din Obor.

N-avea de gând să devină ghicitoare de-a lor, dar se simți atrasă de posibilitatea de a prezice. Așa, ca hobby, pentru sine și pentru a ști, tot pentru sine, ce îi așteaptă pe alții. Tot se plictisea pe-acasă, atunci când nu era ocupată cu Ingrid. Dacă tot se apuca de preziceri, atunci s-o facă științific. Că doar n-o să dea cu bobii. Se va specializa în astrologie. În fond, astrologi aveau și regii. Iar aici, la Copenhaga, mai toate ghicitoarele aveau pe firmă „Astrolog acreditat” (nu spunea de cine era acreditat) și abia undeva, mai jos, sau pe vitrine, mai scria ceva și de ghicirea în tarot. Treabă serioasă astrologia asta, din moment ce ghicitoarele acelea în stele aveau cabinet și reclame în ziare sau la televizor. Și, așa cum auzise, prezicerile lor se bazau pe criterii statistice. Toți cei născuți sub aceeși stea, în aceeași zodie, aveau trăsături comune. Statistică, poziția astrelor, așa ceva, da, era de ea.

Își cumpără câteva cărți de astrologie și se apucă să le studieze. Ceru și din țară, și doamna Chiricescu găsi în Obor un manual vechi de ghicit în stele, tipărit în 1939. Nu era greu, dar nici ușor nu era. Nici n-avea pe cine să întrebe, iar ca să se ducă la cabinetul uneia de-a ei nu era stilul ei. Ea citea din cărți, nu învăța după ureche. Avea să ajungă foarte bună, poate cea mai bună dintre toate, așa se hotărâse Felix.

Îi luă câteva luni de studiu până să ajungă la un nivel mulțumitor. Ajunse să ghicească, din atitudinea și comportamentul oamenilor, zodia sub care se născuseră. Îi întreba apoi și ei îi confirmau că nu se înșelase. Reuși, de asemenea, să prevadă ce avea să i se întâmple, lui Jan, în zilele sau în săptămânile următoare. Nu în amănunt, nu fără să dea, de multe ori, greș, dar era ceva. Ajunsă în stadiul acesta, trecu de la curiozitatea care o animase când se apucase de astrologie, la pasiune. Era toată ziua cu hărțile ei cerești. Și le desena, le scruta și, spre surprinderea ei, îi apăreau imagini în minte, nu neapărat imagini cu ea, Jan, colegii sau șefii lui, sau ai ei, cei rămași în România. Dar din imaginile acelea, sau din semne, străfulgerări, obiecte aparent fără legătură între ele, Felix reușea să compună, fără să știe cum, zodiacul celor la care se gândea. Se mira și ea, dar nu credea că ar avea calitățile de ghicitoare pe care i le devoalase franțuzoaica. Oricine, orice om inteligent care pune mâna pe carte, poate să învețe să ghicească în stele, se liniștea Felix. Nu e vorba de magie. Nu depinde de nu știu ce medium. E știință. Calcul exact, ca în inginerie.

Cel mai greu reușea să ghicească pentru ea. Franțuzoaica avusese dreptate. Ghicitul se adeverea aproape întotdeauna în cazul altora, dar aproape niciodată în cazul ei. Ca să vezi! bombănea Felix. Eu muncesc și nici nu profit de rodul muncii mele! Ca atunci când fac supă cremă de broccoli și o mănâncă numai Jan. Sau pasez legume și nici nu pot să mă uit la pasta aceea insipidă pe care Ingrid o înghite cu lăcomie.

Pasiunea aceasta nouă, astrologia, rezolvase într-un fel și problema: Ce voi face în viitor? Ce vreau să fac aici, în Danemarca? La telefon sau în scrisori, părinții o îndemnau să-și termine facultatea și să-și ia diploma de inginer. Jan se interesase pentru ea. Ar fi avut de dat destule examene, pentru că multe din cele luate la București nu i-ar fi fost recunoscute aici. N-ar fi fost greu, că doar rezistența barelor de beton la compresiune sau a celor de oțel la flambare se calcula, peste tot, cu aceleași formule. Rotringul desena și aici, ca și la București, clădiri sau poduri. Și tot pe calc. Odată ce și-ar fi obținut diploma de inginer, Jan ar fi ajutat-o, prin relațiile lui, să fie angajată sau la firma lor sau la una cu care avea colaborări. Nu începutul ar fi fost greu.

Ceea ce o punea pe gânduri și o făcea să ezite să se înscrie la facultate era continuarea. Ceea ce urma, urma pentru tot restul vieții. Zi de zi la planșetă, sau la fața locului, pe șantier, verificând felul în care îi era transpus proiectul? Asta era rutină! își spunea ea. Era spălare de creier. Robotizare. Ar fi devenit un fel de Charlie Chaplin din „Timpuri noi”. Ar fi visat în fiecare noapte planurile la care lucra ziua, așa cum era sigură că visau și proiectanții de la Institutul Proiect București, și cei de la firma lui Jan și, în general, orice proiectant din lumea asta.

Așa ceva nu e de mine, își spunea Felix. Chiar dacă, după cinci sau zece ani, mi-aș satisface ambiția de a ieși din rânduri – din rândurile acelea de planșete, ca niște războaie din țesătorii, ca niște strunguri aliniate într-o uzină – și aș ajunge șefă peste toate planșetele, tot n-aș fi mai mulțumită. Aș gândi și mai puțin și le-aș cere să gândească pentru mine celor pe care i-aș conduce. Un robot conducător, dar totuși un robot. Nu, asta nu!

Astrologia îi oferi un subterfugiu. Nu era o meserie, dar era totuși o preocupare. Era ceva care îi umplea timpul. Și i-l umplea într-un mod plăcut, dat fiind că o pasiona. Nu trebuia să meargă zilnic la serviciu, nu avea de rezolvat aceleași probleme iar și iar. În hărțile astrale apăreau lucruri noi în fiecare zi, în fiecare moment. Astrele se mișcau și influențau și destinele oamenilor, la nivelul superior, integrator, și întâmplările mărunte, legate între ele prin fire nevăzute, prin care acel destin se împlinea, în final, implacabil.

Jan, care nici n-o încurajase, dar nici n-o oprise să se dedice astrologiei în dauna ingineriei, a fost mulțumit că ea și-a găsit o preocupare. În felul acesta, Felix stând acasă, nu trebuiau să angajeze bonă pentru Ingrid. Copilul creștea altfel sub privirea mamei, decât îngrijit de o străină, oricât de bună și de calificată ar fi fost acea străină. Când a văzut cât de prinsă e de noua ei jucărie, a început să o încurajeze. O întreba, în fiecare dimineață, la ce să se aștepte peste zi. Felix amesteca în răspuns și lucruri care i se arătau în hărți, dar și glume, astfel încât să nu se rușineze atunci când dădea greș. Să spună că a glumit.

– Te ferești de orice mașină de culoare roșie. Sau: Un domn de care depinde promovarea ta te trimite să-i aduci smorebroad cu avocado și pasta de heringi de la magazinul din colț. Să nu care cumva să-l refuzi, să zici că ești ocupat. N-o să-ți mai mărească salariul în veci. Vrei să murim de foame? Uite numai cât mănâncă fetița asta a noastră? Din ce o să-i facem zestre? Va rămâne nemăritată.

Jan o întrebă ce e aceea zestre și Felix, râzând în gura mare îi explică:

– Pe tine te-au prostit ai mei, că nu știai obiceiurile noastre. Ca să mă iei de nevastă trebuia să le ceri o mulțime de lucruri: plapumă, cămăși de noapte, oale pentru gătit, învelitori de pat și câte și mai câte. Cei mai lacomi, atunci când vin în pețit, cer casă sau pământuri, mai ales dacă fata e mai urâțică.
Jan intra și el în joc.
– Ingrid e frumușică, așa că scăpăm numai cu niște oale de gătit. Asta dacă nu ne va aduce vreun sărăntoc.
– Aha, vrei să scapi și tu ieftin, cum au scăpat ai mei! Mai bine adu-i șefului sandviciurile…
– Are secretară, să i le aducă ea, că de-aceea e plătită. Dar, știi ce, previziunea asta n-are cum să se adeverească: ai uitat că avem cafeteria? Și, dacă mă gândesc bine, nu e niciun magazin la colț: sediul firmei e în pădure. Ai uitat?
– Mai greșesc și eu, ca orice începătoare, dădu Felix înapoi. Acum n-oi vrea să-ți spun și sarcina pe stâlp la blocul pe care îl proiectați, nu? Mai muncește și tu, nu aștepta totul de-a gata.

(va urma)

Ghiocel