Ziua nunții lor, fu una însorită, cu un cer curat de toamnă târzie, parfumat cu aroma tuberozelor din buchetul ei. O nuntă mică, ca o petrecere, la care participau colegii lui, colegii ei și familia. Tatăl lui, posomorât și cu o încruntare care îi zbârlea mustața stufoasă cu vârfurile răsucite ungurește, până aproape de pomeți, părinții ei, cu lacrimi în ochi, lacrimi care nu erau de bucurie, cu siguranță, și ei doi. Ea, îmbrăcată în rochia simplă, elegantă, crem, cu voal scurt prins în părul ridicat artistic în creștet, străduindu-se să nu plângă, el, strălucitor și zâmbitor, părând singurul stăpân pe situație. Era atât de frumos încât Dianei îi stătea inima în loc de fiecare dată când îl privea. Și, cu toate acestea, nu se simțea cu adevărat doamna Barna. Decise că e mai bine să își păstreze fiecare numele, mai ales că Theodor îi șoptise la un moment dat că ar fi mai bine ca fiecare dintre ei să își păstreze independența financiară. Dianei îi veni să râdă. Probabil că habar nu avea ce remunerație primea un director economic la o firmă de renume. Era bine pentru ea și așa, dar nu putu alunga impresia că era de rău augur. Mai târziu, în liniștea casei sale, ghemuită pe perna preferată din salonul japonez, se întreba dacă făcuse bine ceea ce făcuse, dacă avea să aibă puterea să-și păstreze soțul lângă ea pentru totdeauna. Il iubea, era sigură, dar el nu îi spusese niciodată că o iubește. Poate că la început i se păruse că gestul făcut în noaptea în care hotărâseră să se căsătorească fusese suficient, dar acum… Parcă își dorea să audă declarația aceea râvnită, măcar în clipele în care deveneau o singură persoană și apropierea lor era totală.
Niciodată instinctele ei nu dăduseră greș. Și, din nefericire, nici în cazul lui Theo nu dădură greș. Începu să simtă îndepărtarea la nici cinci luni de la nuntă. Nu mai ieșeau împreună la concerte, nu mai comentau deschis prestațiile actorilor la finele fiecărei piese, iar soțul ei începu să lipsească tot mai des de acasă. Un lucru bun era că, totuși, o anunța când urma să întârzie, chiar dacă motivele invocate nu prea stăteau în picioare, în opinia ei. Dar nu îl agasa. Nu simțea nevoia să-i pună lesă la gât ca unui câine, chiar dacă o durea absența lui, din ce în ce mai mare. Apoi veni surpriza. Rămase însărcinată. În seara în care medicul îi confirmă bănuielile, îl așteptă la cină, nespus de încântată, simțind că șansele ca totul să meargă bine creșteau simțitor. El o privi în față, cu o expresie pe care nu avea să o uite mult timp de atunci înainte.
- Nu vreau acest copil!
La început crezu că nu auzise bine. Trecu prin minte rapid toate motivele care l-ar determina pe el să vadă deformat această bucurie.
- De ce te uiți așa la mine, nu înțelegi? Nu vreau nici un copil!
- Cu mine, sau deloc?
Reușise să vorbească cu calm, părând detașată. Îl simțea că fierbea, cu toate că nu putea procesa încă reacția lui. El îi prinse ambele mâini între degetele lungi și fine de pianist și începu să o roage:
- Dia, te rog! Nu te-am rugat niciodată nimic până acum! Te rog! Nu pot avea acum un copil!
- Acum? Poate… altcândva? Încerca să ignore durerea mută care îi sfâșia sufletul și să potrivească informațiile, așa încât să înțeleagă unde e problema și ce naiba se întampla cu el.
- Nici acum, nici altcândva, răbufni, lăsându-i mâinile să-i cadă pe lângă trup. Nu doresc să am copii cu tine! Nu ți-am spus niciodată că te iubesc, nu-i așa?
- Și totuși, de bună voie și nesilit de nimeni…
- Of, lasă-mă cu replicile tale!
Diana nu mai scoase nici o vorbă. I-ar fi venit multe replici pe buze, i-ar fi aruncat și mai multe în față, dar se temu că avea sa regrete în cele din urmă lipsa de control. “Ce naiba ai vrut de la mine?”- urla în creierul ei disperarea, “De ce ai intrat cu picioarele în viața mea?”. De pe buzele rămase brusc fără culoare, nu ieși, însă nici un sunet. Trupul îi pulsa nefiresc, își simțea sângele învolburat în gât și, pentru a se reechilibra, se retrase în mica seră de lângă terasă. Se așeză pe băncuță și privi orhideele aflate în diverse stadii de înflorire. O dureau toate, dar nu știa dacă o durea ceva mai mult decât sufletul. Îi auzea încă cuvintele înfipte adânc între sinapsele ei. Nu. Trebuia. Să. Se. Gândească. La. Nimic. Apusul strălucea printre vitralii, scăldând casa ei minunată într-o lumină roșie, sanctuarul ei cald în care acceptase intrusul cu speranțe deșarte. În noaptea aceea nu veni alături de ea în pat. Mai mult ca sigur ieșise fără ca ea să îl audă. Câteva zile, apoi, el lipsi de acasă, fără să o anunțe, iar ei îi fu cel mai greu să nu îl caute pentru a încerca să clarifice lucrurile. O făcu, totuși. Și, ca de obicei când dorea să se calmeze, plecă la Viena, purtând cu ea noi contracte pentru o nouă piață.
Nu reușise prea mult să se liniștească, nici nu încheiase contractele pentru care plecase din țară. Austriecii urmau să le analizeze și să ia o decizie într-un interval de cel mult trei luni. Își făcu o socoteală. Atunci sarcina ei va număra cinci luni. Cât de ciudat, să măsori timpul în luni de sarcină! Înainte, timpul ei se măsura în scadențe și termene de livrare, după căsătorie în data spectacolelor, iar acum… Intrând pe poartă, zări lumina aprinsă în bucătărie. Soțul ei o aștepta. Speranțele se năpustiră asupra ei înviorătoare. Se mai gândise, poate! Își dăduse seama că fusese nedrept și nepoliticos! O văzu prin fereastra înaltă și îi ieși în cale. O ajută galant să își scoată pardesiul.
- Dia, trebuie să vorbim!
I-ar fi cerut să o lase puțin, să facă un duș, să se facă comodă pentru că venea de pe drum, dar simțea și ea acut nevoia de a clarifica odată așa-zisă problemă, ca să își poată vedea mai departe de viața lor de familie.
- Da!
Îl urmă în bucătărie. De ce nu în salonul japonez, preferatul ei? Alungă întrebarea sâcâitoare și se așeză pe scaunul tapisat cu materialul moale pe care străluceau florile galbene de nuferi. Se așeză și el în fața ei, cu o expresie deosebit de serioasă.
- Trebuie să ajungem la un consens, Dia! Luând tacerea ei ca pe o confirmare, Theodor continuă. Un copil trebuie să apară doar atunci când ambii părinți iau această decizie. Noi nu am discutat despre acest subiect! Am crezut că iei ceva… înțelegi. Lipsa unei replici îl făcu să se ambaleze. M-am gândit mult! La viitor, la noi, să știi! Nu cred că am pornit bine și nu știu cum să te fac să înțelegi că nu pot acum să am un copil. Am planuri…
Diana îl privea direct în ochii de onix fierbinte, deveniți, n-ar fi putut spune cum, răutăcioși. Sau, cel putin așa i se păru ei. Trebuia să spună ceva acum, să îl oprească. Era obosită și nu mai suporta direcția în care canaliza el discuția.
- Un copil este un dar de la Dumnezeu. Când doi oameni aleg să își unească destinele nu stau să socotească cât și cum să ofere celuilalt…
- Ce naiba, Dia…
- Lasă-mă să termin, Theo, eu te-am lasat să vorbești! Nu te înțeleg și nici nu am să încerc să înțeleg, îți spun doar că suntem căsătoriți, că pot și doresc să am acest copil și, cu toate că îmi doresc și să fii fericit, nu sunt dispusă să renunț la copilul nostru pentru acest lucru.
- Ești o româncă meschină și egoistă! Ești mai rău decât Hitler! Ba, nu iți pasă deloc de mine și de viitorul meu! Vârsta ta te-a determinat să ai și tu un copil până la urmă! Asta ai urmărit de la început, nu-i așa? Iar eu naivul, care credeam…
Diana se ridică încet, se sprijini cu palmele de tăblia lucioasă a mesei, într-un echilibru perfect, după care se încruntă, așa cum nu o mai făcuse niciodată de când îl cunoscuse. Probabil că trăsăturile îi erau atât de schimonosite ca masca războinică de pe peretele nordic al salonului japonez..
- Ce credeai tu, Theo? Nu ai de unde să îmi cunoști gândurile, nu ai cum să îmi citești sentimentele, așa că, te rog, cel puțin nu te hazarda la speculașii pe această temă!
- Înțelege-mă! Strigătul răsună nefiresc prin casa liniștită. Te rog! Pentru mine! Nu trebuie să lași copilul acesta!
Diana dădu din cap, abia reținându-și lacrimile:
- Nu am să renunț la copil pentru nimeni și pentru nimic în lumea aceasta! Și, orice ai crede tu, pot să spun cu inima împăcată că nu acesta este lucrul pe care am urmărit să îl obțin de la tine, ci dragostea, căldura și bucuria unei familii așa cum trebuie ea să fie! Dacă poți înțelege asta e bine, dacă nu, eu nu am ce face.
Îl lăsase singur în bucătărie și intrase în baie. Florile imese de lotus, pe fondul vălurit în zeci de nuanțe de roz, nu reușiră de această dată să o calmeze. Nici dușul, fierbinte-rece-fierbinte-rece nu reuși să spele supărarea neagră care îi păta sufletul ca o cerneală prelinsă dintr-o călimara spartă. Începu să se teamă. Pentru copil nu erau benefice stările ei de nervozitate și anxietate. Doamne, de când nu se mai simțise atât de supărată ?! Era o luptătoare, o femeie-samurai cum spuneau cei care o cunoșteau, nu trebuia să se lase pradă disperării. Va găsi soluții, așa cum găsea la orice problemă. Deocamdată, era casatorită, urma să aibă un copil, niște realizări neașteptate în viața ei atât de însingurată până în momentul întâlnirii cu Theodor Barna. Respiră adânc și își propuse să ia fiecare etapă pas cu pas, ca o analiză de afaceri. Va descompune problema pe elemente și se va ocupa în mod diferit de fiecare bucată.
De la ultima discuție, soțul ei nu mai încercă o altă abordare, dar înstrăinarea devenea pe zi ce trecea mai palpabilă. Norocul Dianei fu acela că sarcina evolua bine, că îi permitea să își continue lucrul și că, majoritatea proiectelor de care se ocupa se finalizau, ca de obicei, în mod strălucit. La un moment dat îi lasase soțului ei pe masa din bucătărie poza făcută de medic la unul dintre controale, în care se vedea imaginea înduioșătoare a fătului în dezvoltare. Îi scrisese un bilețel: “E fetiță, ce zici să îi punem numele de Theodora?” Fusese ca o mână întinsă spre pace. Refuzată! Din acea zi, el începu să lipsească mai des, chiar și nopțile, fără să catadicsească să o mai anunțe. Stând întinsă în patul pufos, fără a mai aștepta semne de la el, povestea ore în șir cu copilașul, tot ce-i trecea prin minte, mângâindu-și pântecele din ce în ce mai rotunjit, prin care simțea zbaterea gingașă, ca de fluturi, a membrelor micuței. Îi plăcea să creadă că ea o înțelegea și cî îi făceau plăcere poveștile cu samurai.
Se apropia primăvara. Dianei îi era din ce în ce mai greu, chiar dacă urma să nasca abia la începutul verii. Cel mai problematic era faptul că, în toiul ședințelor, dacă nu era implicată ea în discuție, îi venea să adoarmă. Pur și simplu i se tăia firul. În cele din urmă cazu la un accord cu directorul general, să lucreze acasă pentru o perioadă determinată, urmând ca fișierele să fie trimise la intervale de trei-patru ore. Mulțumită de aranjament, își luă o zi liberă, o zi în care să se plimbe prin magazine și să pregătească trusoul micuței. Trebuia să își facă din ce în ce mai mult timp pentru astfel de lucruri. O încântă sesiunea de cumpărături și o relaxă, așa încât, când se întoarse acasă, era binedispusă. Încă nu era amiază. Zâmbi, privind cum razele palide ale soarelui scăldau casa în culorile vitraliilor. Cam nefiresc pentru ea să fie acasă la o astfel de oră, dar era minunat! În curând, toată ziua o va petrece acasă, cu puiul ei. I se păru că aude apa în baie. Interesant. Probabil că Theo revenise acasă, sau probabil că își alegea momentele de vizite la domiciliu în intervalele de timp în care spera să o evite. Ar fi fost urât din partea lui. Mai urât decât tot ce se întâmplase până atunci. Poate i se păruse numai? Deschise ușor ușa de la baia mare și înlemni în prag. O femeie făcea baie printre florile ei de lotus. Părul blond, lung, i se lipise de spatele arcuit în timp ce își dezvelea trupul tânăr, perfect pentru o reclamă. Se săpunea cu gelul Dianei preparat cu miere și migdale, mirosind din când în când în palme aromele sticluțelor înșirate ordonat pe raftul de sticlă montat în nișa bine luminată cu spoturi, după care arunca pumni de apă pe trupul bine lucrat, pentru a clăti spuma parfumată. Diana făcu rapid câțiva pași în față și o apucă de păr.
- Ieși. Afară. Din. Casa. Mea.
Femeia începu să țipe. Găsind puterea unui uriaș în ea, Diana o trase afară, o târî până în salonul japonez și înfășcă sabia samuraiului de pe perete.
- Dia! Ce faci?
Theo aparu în prag, cu părul vâlvoi și pieptul strălucind în luminile jucăușe strecurate prin vitralii.Câteva picături de apă i se prelingeau din părul umed pe umerii scuplturali.
- Eu, ce fac? Tu ce faci?
- Cine e ea? Cine e ea? Þipătul femeii continua isteric, într-o notă acută, deranjantă.
- Nu e evident, draga mea? Sunt soția lui, iar tu nu ai ce căuta în casa mea!
O trase mai departe de păr cu o mână și, nelăsând din cealaltă sabia, o târă pe scări și o scoase din casă. Revenindu-și în cele din urmă din șoc, Theo se repezi după ea:
- Ce faci? E goală! Va îngheța!
Diana se întoarse ca un robot. Era singura care nu țipa. Îl privi rece, înghitind ghemotoace furia care-i clocotea în vene. Iubirea pentru el fu înlocuită într-o clipă de o mare roșie de furie șuierătoare.
- În acest moment mă abțin cu greu să nu vă spintec pe amândoi! Glasul îi sună înghețat, aspru și mai amenințător decât l-ar fi crezut ea în stare.
- Vreau să divorțăm, strigă Theo.
- Acum? Întrebarea suna nefiresc de detașată. Se pare că au fost întrunite oarece condiții pentru solicitarea unui divorț. Până una, alta, în casa mea nu vor mai avea loc asemenea incidente!
- Tu! Casa ta! Mașina ta! Afacerile tale! Theo urla părând gata să se repeadă la ea.
- Soțul meu…, reuși să zâmbească ironic Diana, după care intră în casă și închise ușa după ea.
Ce mai scenă! O vizualiza repetat în minte, ca pe o dramă imposibilă. Câtă desconsiderare! Câtă nerușinare! Cât tupeu! Ce mai teatru tragic-comic! În unele zile, găsea chiar puterea să râdă în hohote imaginându-se dezlănțuita, cu sabia în mână, gata să facă moarte de om. Theo își luase a doua zi lucrurile și se mutase, de data aceasta de față cu ea. La plecare, aruncase mănunchiul de chei pe masa din bucătărie și îi spusese doar câteva cuvinte:
- Când voi strânge ceva bani, am să depun actele de divorț. Sper să fii de acord!
- Îmi doresc să fii fericit, Theo, chiar dacă ți-e imposibil să crezi asta în acest moment. Și mie mi-e imposibil să mai cred ca îți pot spune asta. Dacă acest lucru te face fericit, nu am de ce să mă opun.
Nici un cuvânt despre copil, nici un cuvânt despre scenele puține, dar totuși frumoase trăite în doi, nici o umbră de regret pe trăsăturile lui solare. Cu inima bubuind de durere, îl privise ieșind din curte, cu statura lui de zeu, cu părul numai inele fluturând în vântul rece, ieșind din viața ei, probabil pentru totdeauna. Își atinse pântecul, mângâie făptura din inima lui și șopti vântului:
- Acum, suntem doar noi două! Alt decor, alte personaje!