Din arborii prea mici, cu frunzele lor ca din hârtie de orez, cu fructele albastre, în care stau ghemuite semințele, vor germina spiridușii cu genele purpurii, da, așa se nasc ei, fără putință de tăgadă. Pur și simplu, fiecare spiriduș cu genele purpurii s-a născut dintr-o răcoroasă, enigmatică sămânță de arbore mărunt, cu fructele albastre încă mult mai mărunte, semănând cu gutuile căptușite cu o bundiță ingenioasă de puf, cu pulpa amărui-acrișoară. Câte o stea din marțipan în vârfurile piramidelor vegetale, mirosind a scorțișoară, discret și fin, la fel de fin ca o undă spectrală. Și trebuie să fim crezuți pe cuvânt. Poate pentru că se apropie Crăciunul, și nimeni nu ar spune nici cea mai mică minciună acum. S-ar supăra brazii moșului și poate și-ar pierde cetina în sufragerie. Inacceptabil, de neconceput. Takita ține în mână o păpușă de porțelan de Sevres, nu se știe de ce pe deasupra ei trec păsări eterice, de abur, în tot acest timp spiridușii cu genele purpurii sunt puși într-o situație oarecum dificilă. S-au terminat bomboanele. De fapt acum ei se țin cu mâinile de hăinuțele minuscule, care sunt totuși cu câteva măsuri prea strâmte, și ca să înțelegeți îi vom desena. Așa. Cu un creion și neapărat foarte discret. Oare ce culoare au penele păsărilor de abur, ne spui tu, Takita? Chiar albe? Numai și numai albe? Nu primim răspunsuri. Nu. E tăcută acum.

Nu știu de ce nu ai crescut tu, Takita, la cei douăzeci și unu de ani ai tăi. Pari… O să mă cheme Nhor dacă spun cum pari tu. Și se întâmplă așa poate pentru că în mâini ții mereu măcar o minge de plastic de la automatele cu jucării, dacă nu o figurină din ceramică albă, cu mustățile verzi și ochii triști și adânci, așa cum sunt uneori ciuturile de pe cer din care scapă în toamnă ploile lungi, interminabile (fapt oarecum prea puțin semnificativ), așadar un moșneag cu o bonetă roșie acoperindu-i ochiul stâng, ridat, îmbătrânit, care poate deosebi însă fiecare copil care își dorește vată de zahăr sau orice altceva neapărat mai dulce sau mai ușor. Poate toate se întâmplă astfel pentru că te joci, la fel de ingenios ca o tânără pupilă, cu toate darurile pe care le primești de la automatele cu jucării, poate cu ceva încă mai ușor decât tine, pe sub norii ce niciodată nu vor primi numele de Nhor, ca al meu, cel din care curge în primăvară ultima zăpadă. Știi tu?

Takita plânge acum. A murit o pasăre mare, albă, aproape de ea (foarte aproape), un om mare a luat-o și a îngropat-o ca pe mirese. Așa a pățit pasărea, nu avem putința de a lăsa acest adevăr deoparte.

Takita nu știe ce sunt fluturii, deși aproape toți fluturii o cunosc foarte bine. În cei douăzeci și unu de ani pe care i-a purtat la fel de demnă ca o foarte mică Anastasia, nu a văzut niciodată nici măcar un singur fluture. Unul nevăzut și-a făcut culcuș în pupila ei și de acolo a privit toți ceilalți fluturi vreme de douăzeci și unu de ani. Takita se îngrijește de fluturele numit "fluturașul", eh, așa îl numește ea, în plus, ne vine cam greu să spunem, s-a învățat să clipească mai des, ca să îl ocrotească sub pleoapa ei delicată. Cât despre sufletele mărunte ale fluturilor, ele plutesc mai diafan decât puful ce învelește păpădiile, însă nu prea avem voie să vă spunem exact cum, ne-ar certa salcâmii și ar înflori acum, în prag de iarnă, când până la Crăciun vor fi fost doar câteva săptămâni. Cât despre "fluturaș", a aflat Takita, era unul orb, ochiul stâng i s-a dus la Dumnezeu care l-a prefăcut într-un mic arbore, cu frunzele ca din hârtie de orez, încărcat de fructe amărui-acrișoare, în care stau ghemuite semințele și, cum știm deja, din ele vor germina spiridușii cu genele purpurii. Așadar, cam așa s-a întâmplat cu fluturașul nostru. O veche vioară, păpuși, ceramică albă, pânze, șevalete și pensule, toate din abundență, zăpăcesc și cel mai fidel fluture, sau cei mai fideli, mă rog. Fluturii. Mai mulți fluturi. Of. De acum ne vine cam greu să mai povestim. Așadar mergem mai departe cu păcatul omisiunii.

Takita se pregătește acum de plecare. De fapt, acum își încalță pantofiorii. Cu celălalt ochi rămas, fluturașul o privește cu teamă. E roșu, Takita? Este roșu, pantoful? Takita este totuși o infantă de 21 de ani, cataramele pantofiorilor s-au rupt de mult. Sau nu știm noi? Credem că nu. Sigur ne înșelăm. O privim din nou. Părul ei ondulat îi atinge umerii mici, oare nu ți-ar ședea mai bine cu zulufi ca florile de măr rubiniu, dragă Takita? Da, există pe undeva meri cu florile de rubin, sau, mă rog, purpurii ca rubinul, nici Nhor nu o știe pe asta prea bine. Takita, tu ai părul roșcat? Tu ești fata cu părul roșcat, tu, Takita? Nici acum nu primim răspunsuri. Poate ele vor veni mai târziu. Sau poate nici măcar când povestea Takitei va fi săvârșită.

Takita pășește acum pe prima treaptă. Ai zice că e oarecum mirată, spunem aceasta din cauza privirii rotunde, dar nu, e doar puțin speriată. Și gata. Uite-o. A urcat deja în tren. Tot acest peisaj de fier poate părea puțin claustrofobic, însă, jurăm, aceeași mirare în ochii Takitei, voalată în spatele unei temeri inexplicabile. Hăinuța ei ponosită, ochii din care au fugit fluturii, lăsându-i mari, albi, ca fata să nu perceapă neprielnicul. Așa. Acum misterul a fost elucidat. Acum știm unde se ascundeau fluturii. A rămas doar Orbul. Fluturele orb. Fluturașul. Doar baretele roșii păstrează încă intactă vederea Takitei, asta până se vor rupe și ele de tot.

Fluturii nu au voie să danseze în vagoanele ca niște caramele cu preferințe claustrofobice. Dar gata, haideți să o mai privim puțin. Părul roșcat îi ajunge la umăr. Ceea ce ar fi vrut să pară o rochie, mult prea largă, ponosită, îi ajunge până deasupra gleznelor. Acum ochii ei au luciri de cafea ori de toamnă înnourată, pribeagă, și, știți, chiar este o dimineață ca de toamnă târzie, deși se apropie Crăciunul. Nu ți-este frig, Takita? „Puțin. Doar foarte puțin.”, răspunde ea.

Ishitu o privește o secundă și se apropie de ea. A observat-o într-o secundă – ochii ei, acum cafenii, privirea rotundă, mirată. Și gata. A și prins-o în brațe. Descoperă talia subțire. Dar nu asta este cu adevărat important. Sărutul. Câteva secunde. Și din baretele roșii, sângerii, se strânge o mare roșie, sângerie, care își cheamă înapoi fluturii, ca să îi dăruiască Takitei privirea brună și îmbrățișarea tandră a lui Ishitu.