Puterea razei albastre (3a)

(continuare)

Entuziasmul inițial, însă, nu a durat mai mult de două săptămâni. Adică atâta cât mi-a trebuit să învăț să mânuiesc toate instrumentele acelea și să înțeleg bine în ce constau toate activitățile pe care trebuia să le îndeplinesc. Reușisem să mă acomodez bine și cu traiul în cabana lui moș Bursuc.

E drept, ziua nu aveam prea multe de făcut la Observator, așa că aveam timp îndeajuns să rătăcesc și pe la alte cabane din apropiere, pe coclauri, prin prăvăliile satelor din jur și chiar prin orașul din vale, Vatra Dornei.

Primul semn că începusem să mă înstrăinez de lume a fost faptul că devenisem destul de reținut de cum pășeam pe caldarâmurile străzilor. Mă sfiam parcă de trecători când simțeam că trebuie să fie oameni cu carte, profesori, ingineri, călcând demni și siguri pe ei. Dar mai ales mă sfiam când vedeam domnișoare de liceu trecând pe străzile întortochiate ale orașului. La început nu mi-am dat seama de toate astea.

N-am primit multă vreme nicio veste de la părinți, și nici de la frații mei. Și nici n-aveam cum să plec undeva, mai departe, o zi sau două, cu trenul, să mă răcoresc, căci trebuia să trimit date din Observator seară de seară. Așa că, îmi făceam repede cumpărăturile, apoi plecam în grabă, să ajung seara la timp la Observator.
Drumul îl învățasem deja și-l parcurgeam destul de repede. Dar sus, pe munte, prea puțin aveam de-a face cu oamenii. Doar pe câinele de la cabană, cum era de așteptat, din dușman înverșunat am reușit să mi-l fac un prieten credincios.

Pe moș Bursuc începuserăm să-l cunosc bine. Îmi povestise aproape toată viața lui, de mai multe ori. Îi țineam tovărășie deselor lui văicăreli despre reumatismul care-i șubrezise oasele de la picioare și multe altele.

Uneori mai coboram pe la casele din sat dar, ziua, oamenii satului aveau nesfârșite treburi, așa că nu prea aveam cu cine să mai discut. Doar seara eram ocupat cu treburile de la Observator. Pe la nea Macovei nu am ajuns încă niciodată, dar nici nu mă trăgea inima să mă arăt pe acolo.

La un moment dat am băgat de seamă că nu-i de glumit cu singurătatea! Nu trecuse decât o lună și mă apucase disperarea. Seara, mă așezam în fața lunetelor ca să am ce scrie în caietele mele nesuferite și ca să nu mă prindă că nu-mi fac datoria cei din capitală. Dar, deja învățasem câteva șmecherii, și le transmiteam uneori și date fictive, neculese din măsurători. Începusem să țin minte coordonatele la mai toate obiectivele din zona de cer pe care o aveam de supravegheat. Intuisem că nimeni nu stă să verifice cât de exacte erau măsurătorile mele. Și apoi, munca mea de la Observator era una prea simplă, înebunitor de simplă, cred că și un copil ar fi putut-o face cu precizie.

Cel mai bine era în serile înnorate: notam pur și simplu în caiet "cer înnorat 100%" și plecam la cabană să-mi fac somnul. Însă, ca să fiu pe deplin liniștit, citeam și transmiteam întâi celor de la Vatra Dornei valorile indicate de instrumentele meteorologice.

După mai bine de o lună de zile am primit și prima scrisoare de la tatăl meu: slavă cerului, nu eram uitat cu totul! Și astfel, următoarele trei săptămâni au trecut parcă mai ușor.

Dar după altele trei săptămâni căzusem din nou într-o descurajare vecină cu disperarea.Au urmat zile anoste, fără vești și cu o plictiseală îngrozitoare. Starea aceea de disperare se datora celor ce se petreceau în sufletul meu. Căci zilele din acea toamnă erau splendide, cu cer albastru-curat, cu pajiști verzi de otava satului de la poalele muntelui... În jur, până departe în zare se vedeau crestele înalte ale munților, cu acele vârfuri stâncoase însemnate pe mai toate hărțile turistice. Spectacolul cel mai mare a venit abia când au început să se îmbrace în haine aurii ori roșii coroanele tuturor fagilor și mestecenilor de prin pădurile verzi de conifere, odată cu înăsprirea vremii de toamnă. Pe ogoarele de pe lângă sate se vedeau femei ieșite la recoltatul cartofilor, iar după amiaza le sporeau ajutoarele, căci veneau copiii de la școală să muncească și ei. Erau și unii copii care se jucau, zburdalnici, pe țarine, veghind vitele să n-o ia razna peste gardurile vecine. Auzeam tălăngile animalelor care îmi creau o stare de îmi venea să adorm pe muchia dealului, de acolo de unde priveam în vale neclintit, în fiecare zi.

Mă așezam în câte un loc și priveam la vale și rar mă mai mutam în alt loc. Coțofenele colorate care fâlfâiau prin preajmă, de la o vreme mă însoțeau, aproape domesticite.

Începusem să-l suport cu mai multă răbdare și pe moș Bursuc. Uneori chiar îl compătimeam atunci când se plângea de suferințele lui din cauza reumatismului. Stăteam mult la palavre, ne găteam împreună masa, de multe ori, căram și tăiam lemne tot împreună. Îl inițiasem un pic în taina mânuirii lunetelor din podul Observatorului, căci începuse să-l pasioneze cerul. Din toate aceste motive începusem să suport un pic mai bine singurătatea și chiar meseria mi-o făceam acum mai conștiincios, mai ales după ce cei de la București mi-au transmis la un moment dat că datele mele erau uneori puțin cam contradictorii, iar eu știam bine de ce.

Dar aveam însă cu mine și un alt tovarăș fidel: radiocasetofonul meu. Ce m-aș fi făcut în singurătatea nopților de veghe la Observator fără el? Cât de fascinantă, de ireală și nostalgică îmi părea acea lume îndepărtată, pe care doar radioul mi-o mai reflecta! Cu timpul, devenisem, sufletește, total absorbit de radio-ul meu. Toate idealurile și ambițiile mele de viață le încredințam acestuia. Asta spre marea mâhnire a lui moș Bursuc, căci prea îi zdruncinam echilibrul nervilor cu acele "văicăreli" pe care le ascultam uneori la posturile de radio străine: turcești, iraniene, ori cine știe ce altele de amatori de prin Suedia sau mai știu eu de pe unde. Mi-era milă de moș Bursuc când simțeam că-i stric liniștea, dar nici eu nu puteam sta așa, ca un pustnic!...

Într-o zi a țipat la mine un țăran din vale să dau "măgăoaia" mai încet, că s-au speriat vitele din țarină, aleargă și își pierd laptele. Dar cine se putea înțelege cu mine? Puțin îmi păsa! După un timp însă, probabil că se învățaseră și vitele cu arma decibelică de pe culmea dealului, căci nu-mi mai zicea nimeni nimic.

Cu acest prilej îmi găsisem și o preocupare, anume aceea dată de străduințele mele de a enerva lumea din sat. Atitudinea mea indigna pe mulți dintre locuitorii satului, dar se potrivea de minune cu starea mea de spirit din acele zile. Nu-mi era greu să găsesc mijloace să întărât lumea din vale, căci doar mă așezam undeva într-un un loc vizibil, pe un gard ori pe un trunchi de copac, căutam un post de radio cu vreo emisiune de operă sau operetă și-i dădeam drumul la maximum. Apoi îmi închipuiam cât de nesuferite erau pentru urechile țăranilor acele sonate concertante, acele arii de operă, prea zgomotoase sau prea tânguitoare! Vacile rumegau dând mânioase din coadă, cu capetele des întoarse spre "măgăoaia" mea. Iar când, din greșeală, nimeream peste câte o emisiune de muzică populară, comutam cât mai repede să caut alta, tot cu arii de operă sau operetă dacă se putea...

Amar i-am mai chinuit pe bieții oameni în acea perioadă de timp! Sunt sigur, mulți dintre ei și-au propus atunci nu o singură dată să urce muntele până la mine ca să-mi aplice o sfântă bătaie ca să mă sature de pofta aceea nătângă de ai enerva! M-am mirat de multe ori de ce totuși nu au făcut-o.

(va urma)