agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2015-01-21 | |
Au mai trecut vreo două săptămâni și, într-o dimineață de la începutul lui octombrie, o bătaie în geam, destul de insistentă, l-a trezit. Printr-o fantă a oblonului a văzut un militar, caporal, pentru că avea două trese galbene pe epoleți, căruia îi atârna peste umăr un porthart ca al ofițerilor. L-a primit în casă și acesta i-a înmânat, după ce a semnat în două locuri și și-a arătat Buletinul, foaia de hârtie pe care scria Ordin de încorporare, iar pe un colț avea aplicată o ștampilă dreptunghiulară cu valiză.
Deci, asta-i, va fi militar. Și-a adus, instantaneu, aminte de plecarea în armată a feciorilor din copilăria sa. Cu vreo câteva zile înainte umblau, ziua în amiaza mare, câte zece, cincisprezece pe uliță ținându-se de umeri cântând, Spală, mamă, rufele că pleacă răgutele ori spală, mândro, hainele că se duc cătanele nu lipsea nici Io mă duc, mândro, mă duc în cătane nu la plug. Toate cântecele erau triste mai ales Io mă duc, codrul rămâne, plânge frunza după mine. Mai cântau dar mai hotărât și mai apăsat hai, măi vere, la cătane să mâncăm pită și carne. Era o enigmă pentru el că de ce erau atât de doritori cei ce plecau să mănânce pită și carne. De abia mai târziu a aflat când a auzit impresiile celor ce au făcut armata. Ziceau ei că mâncarea nu era bună, că niciodată nu se săturau, dar că primeau câteodată, când plecau, pentru mai mult timp din cazarmă, niște cutii de pleu închise bine în care se găsea carne de vită, deosebit de gustoasă. Dar parcă erau mai buni cârnăciorii când îi găseau în acele cutii. La aflarea veștii, și în zilele următoare, lui numai de cântat nu-i ardea. Ar fi vrut să facă ceva să nu trebuie să meargă. I-ar fi trebuit, poate, un certificat medical cu un diagnostic care să-l facă inapt serviciului militar. Dar cine să-i dea un astfel de act? Și, chiar de i-ar fi dat, n-ar fi avut cine știe ce valoare în fața comisiei medicale, deoarece și acolo erau specialiști la fel de buni, și poate chiar mai buni. Doar maiorul comandant al comisariatului ar putea face ceva. Îl cunoștea bine din vedere. Știa și unde locuiește. Trecea zilnic pe lângă casa unde acesta locuia. Pe vremea când aveau loc încorporările, ca acuma, puteau fi văzuți așteptând oameni de la țară cu desagi sau traiste pline. Desigur, vroiau să ia legătura cu dumnealui. Încercau, se gândea Nuțu, să amâne pe cineva de armată sau să îl aducă dintr-o localitate îndepărtată mai aproape de casă. Era sigur că așa se întâmplau lucrurile. Vărul său, Niculaie, mai mare cu câțiva, a reușit să ia legătura cu maiorul. Nu vroia să scape de armată ci de Gospodăria agricolă, adică de colhoz, cum spuneau cei mai bătrâni din sat. N-avea prea multă carte Niculaie, dar a început să se gândească la viitorul său. În ruptul capului n-ar fi vrut să lucreze pe un pământ ce nu era al lui. Și așa se va întâmpla dacă nu va face ceva să scape. La oraș n-ar fi venit ca muncitor necalificat. Să măture străzile sau prin halele fabricilor? Îi părea rău, dar acuma era târziu, că n-a ascultat pe mătușa-sa sa, învățătoarea, să se înscrie la o școală profesională. Ar mai exista posibilitatea să se califice la locul de muncă, dacă se va angaja la Independența sau la Metalurgica. Dar pentru asta îi trebuie pe puțin trei luni dacă nu șase, ori el peste două, trei săptămâni va fi încorporat. Cum se va însura el, la liberare, fără pământ, care, sigur, nu va mai fi al tatălui său, ca să i-l poate lăsa moștenire, ci al gospodăriei, care deja se înființase. A auzit el că se poate califica într-o meserie bună și în armată, au făcut-o și alții. Dar pentru asta ar trebui să fie luat într-o unitate unde se putea, de exemplu la una mecanizată. Doamne, ferește, să nu ajungă la una de muncă cum ajunsese fratele său Gilu. Va trebui să tragă la lopată, cel puțin doi ani. Gilu a avut noroc, fiind tehnician constructor, a lucrat și aci în meserie și i-a fost mai ușor. A făcut ce a făcut Niculae, a tăiat cei doi viței care erau doar ai lui, a vândut prin sat o parte din carne, iar restul, ce era mai bun, a ajuns în bucătăria tovarășului comandant de comisariat. Și n-a fost degeaba. A ajuns într-o subunitate de tancuri unde a putut să se califice ca mecanic și conducător auto. După liberare, acum câteva luni, s-a angajat ca șofer de cursă lungă, la Independența, cutreierând țara în lung și în lat, aducând materii prime și ducând produse finite. Acum era mulțumit, ba chiar de-a dreptul fericit. A primit un apartament cu două camere la bloc și în curând se va însura. El n-avea ce aștepta de la armată, nu vrea vreo calificare, n-are cum să-l facă fericit. Ba, parcă se teme chiar de această mare necunoscută. Va rămâne doar cu amintirile așa cum au rămas uncheșul Zaharie și Ilie și alții, de vârsta lor? Și aveau ce-și aminti cei bătrâni povestind între ei, sau spunându-le și altora în sărbători pe butucul cel gros de la poartă, ori toamna târziu când vecinătatea se aduna, la lumina unui felinar, în șură la depănușatul cucuruzului. Spuneau atunci despre aprigele lupte la care care au participat unii prin îndepărtat Galiție, alții la talieni ori prin Francia la Verdun. Își aducea Nuțu aminte și de tablourile care erau aproape în fiecare casă. În ele bătrânii de acum erau înfățișați tineri, ca niște feți frumoși, în uniforme colorate. Purtau la cingătoare sabie sau o aveau, lucitoare, în mână de parcă atacau ori se apărau de un dușman nevăzut. Uncheșul Papelea, cel mic de statură și gras, era reprezentat ca un tânăr înalt și zvelt călare pe un armăsar alb ce parcă zbura. Deasupra lui și a întregului peisaj, încadrați în niște cercuri aurite, erau trei soldați bătrâni. Aveau cam aceeași uniformă, cu brandemburguri, ca și uncheșul. De la acest uncheș a aflat în prima copilărie Nuțu că soldatul din mijloc cu favoriți, barbă albă și pieptul plin de decorații era împăratul Iosif Franț, iar ceilalți doi erau ghinăralii cu care se sfătuia. - Dar, uncheșule, dumneata atunci când erai soldat și ai fost până-n Galițâia să te bați cu franțujii aveai haine la fel cu împăratul și ghinăralii lui? Trebuie că ai fost o cătană foarte importantă. - Oi fi fost eu, dar trebuie să știi că hainele acelea nu erau pe mine. - Cum așa, nu înțeleg. - Nu erau pe mine ci desenate pe un carton mare. Numai capul era al meu. Eu m-am suit pe o scară pusă dincolo de carton și mi l-am scos printr-o gaură ce se afla în acel carton. Domnul acela care făcea pozele a pozat doar cartonul și capul meu ce ieșea prin gaura aceea. A rămas tare dezamăgit când și-a dat seama că cei pe care el, în fantezia sa, îi asemăna cu nișe feți frumoși, n-au fost chiar așa. Aveau haine obișnuite de soldat, poate șifonate ori chiar rupte, bocancii ori cizmele erau poate scâlciați, iar de sabie și cal nici nu putea fi vorba. Sigur, mult mai apropiate de realitate erau pozele bărbaților care au fost în ultimul război și, mai ales, a celor mai tineri care terminaseră nu de mult armata. Uniformele lor kaki formate din rubașcă încinsă cu o centură, pe a cărei pafta era stema republicii, și boneta cu steaua ei în cinci colțuri, pantaloni aproape bufanți ce intrau în cizme, puteau fi văzute îmbrăcate de tineri prin oraș, prin trenuri, dar de cele mai multe ori în formații care mărșăluiau prin oraș, mai ales pe la margine, mergând spre câmpul de instrucție sau chiar pe centru. A sosit și ziua atât de puțin așteptată. Valiza era gata, tot cea cu care fusese de două ori la București. Avea în ea ce scria pe Ordinul de plecare că se poate lua, un maieu, o pereche de indispensabili, mașină de bărbierit și cinci lame, pomoci și mâncare pentru două zile, bani până la două sute de lei. Era scris și subliniat că nu se admite nimic altceva. S-a prezentat cu toate cele, așa cum era scris, dimineața la opt, la școala de pe strada G.A.C. Zorile din Turnișor. Curtea era aproape plină de băieți, unii ședeau pe valize, alții stăteau în picioare, aproape toți fumau. Și după opt au continuat să mai vină. Deși era mare curtea, abia te puteai mișca prin ea. Nu erau doar cei ce trebuiau să plece, nimeni nu știa unde, ci și bărbați și femei în toată firea, părinți de-ai recruților, fete tinere cu ochii plânși, unora, și mai plânse, li se vedea pe sub haine câte o burtă proeminentă. Au așteptat acolo, cu toții, până după ora unsprezece când o veste la început abia șoptită, apoi amplificată din gură în gură, a adus la cunoștința tuturor că a sosit comisia. Au mai așteptat cu toții preț de câteva zeci de minute. Apoi câțiva subofițeri și militari în termen i-au organizat pe recruți în grupe de câte zece. Așa au intrat în clădirea școlii. Aici, într-o sală de clasă, au trebuit să se dezbrace până la piele, Apoi, vrând-nevrând, au defilat, așa, prin fața comisiei medicale. Asta ar fi fost cum ar mai fi fost, dar pe lângă vreo doi medici, ce stăteau fiecare la câte o măsuță, era și câte o tânără asistentă care nota pe o fișă concluziile medicului |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate