,,Când mușc din trupul unei femei nu vreau să simt siropul, nu vreau să simt dulceața, nu vreau să simt supunerea...
Vreau focul ei, vreau răzvrătirea, vreau vena aia deschisă larg.
Să simt miros de fân și gust de reavăn, să simt pumnul ăla în stomac, pumnul care mă face să mușc pământul ăsta negru și umflat de ploi
Vreau să-i mușc carnea, să-i gust sângele și apoi să ies afară și să urlu la lună. Lup bătrân, întinerit și turbat din prima mușcătură.
Nu o vreau supusă sub dinții mei ca o căprioară care își trage ultima suflare.
Nu vreau ochi catifelați și nevinovați...
Vreau ochii ăia care te ard, care te despică în două când trec prin tine. Ca un fulger care nu știi de unde a scânteiat, ca un trăsnet care nu știi de unde a lovit. Te-ai trezit scrum și nici măcar nu ai văzut fumul.

Să-i simt dinții cum sfâșie îndelung, studiat, cu tandrețea aceea care se ascunde în orice femeie cu ochii-fulger.
Trebuie să fii nebun să nu vrei să mori în brațele unei astfel de femei.

Să o ții lângă tine multă vreme după ce uraganul a trecut și să îi simți pielea înfășurându-se în jurul cărnii tale. Să vrei să scapi și să nu poți, să simți că încetul cu încetul te asimilează. Începi să îți spui toate rugăciunile și toate înjurăturile pe care le știi, sfânt și profan, și te lași dus de valul ăsta sălbatic care te-a smuls din loc; care apoi și-a potolit vijelia și doar linge țărmul îndelung ca un animal rănit care își vindecă rana.

Să te înfășori în ea, să începi să miroși și tu a ploaie și a iasomie și a cine știe ce alte drăcii mai are pe ea pielea aia care îți sfârâie sub buze...
Să te întrebi prostit ce vrăji ți-a făcut, ce fierturi a amestecat, ce nectaruri a băut cu o seară înainte, de te-a făcut dependent de sângele ei.
Să o rogi să te elibereze, să te nască, să te lase să te întorci din nou la luna ta și la urletul tău, la viața te de lup bătrân și singuratic.

Și ea să îți zâmbească viclean cu ochii și cu dinții și cu sfârcurile alea roz-sfredelitoare. Și tu, nătâng cum n-ai fost niciodată, ca un puștan la prima femeie, să crezi că acolo îți este de fapt cel mai bine, că ea e o evă emancipată și maniacă, și desfrânată, care și-a stors afurisitele alea de rodii pe sâni și pe pântec, așteptându-ți disperarea, și foamea, și setea de sânge proaspăt și dulce.

Să crezi că lumea a început într-adevăr între coapsele ei și s-a sfârșit tot acolo ca o binecuvântare blestemată.

Or fi bune și alea dulci, nu spun...
Dar nu pentru un lup batrân ca mine. Or fi bune pentru soldații abia întorși de pe front, pentru pușcăriașii abia eliberați și de curând abuzați, pentru bărbații părăsiți ori pentru ăia care au vipere acasă.

Eu mi-am purtat războaiele de unul singur, n-am fost nici părăsit, nici uitat, nici abuzat.

Eu am murit.

Înfășurat în pielea aia afurisit de gustoasă și aromată. Strâns în pântecele ăla prea îngust al ei, între sânii ăia prea mari și prea rotunzi și prea curioși și mult prea încăpățânați..

Între genunchii care iarna se strângeau înghețați în coastele mele și vara deveneau cafenii și catifelați pe grumazul meu.

Eu am murit strâns în carnea ei.

Și ea a plecat.

Și a uitat să mă mai nască.,,