O priveam pe furiș cum, surprinsă, dar și parcă bucuroasă, își găsea în fiecare dimineață trandafirul alb, pus de mine cu atâta grijă încât să nu fiu văzută de colegi sau - Doamne ferește! - chiar de ea. Mi-am sacrificat diminețile, somnul la care țineam atât de mult, chiar banii, care nu mă dădeau afară din casă, doar pentru a-i pune zilnic un trandafir alb în bancă. Începusem să mă întreb și eu dacă asta nu-i curată nebunie, dar mă încăpățânam să merg mai departe în demonstrația mea. Căci asta urmăream: să-i demonstrez Oanei că viața nu e așa cum o vede ea. Că nu poți fi convins de adevărul tău, până ce nu l-ai trăit și pe al altuia. Faptul că nu fusese niciodată îndrăgostită nu-i dădea dreptul să privească cu superioritate sentimentele altora.
Deocamdată nu era momentul să mă deconspir. Trebuia s-o determin să nu mai aibă liniște, să-și frământe mintea întrebându-se cine-i acela (căci nu putea fi decât un el, nu-i așa?) care o iubește atât de mult încât zilnic îi așază trandafirul în bancă. Dar demonstrația mea nu trebuia să se oprească aici. Voiam s-o fac să se îndrăgostească, să viseze cu ochii deschiși la presupusul Făt-Frumos. Cu alte cuvinte, țineam să-i demonstrez prietenei și colegei mele de bancă faptul că se poate trăi într-o iluzie, că poți iubi pe cineva fără să ai habar cine este, cu alte cuvinte că, până la urmă, totul nu-i decât în mintea noastră. Iată ce încercam să fac cu trandafirul alb. Pe jumătate, demonstrația îmi reușise. Dejam o simțeam pe Oana că nu mai are liniște, îi surprindeam și câte o ușoară îmbujorare, atunci când găsea trandafirul, vedeam cum mâna îi tremură uneori la scris, o surprindeam neatentă la explicațiile profesorilor.
Considerând că "epoca tradafirului" și-a făcut datoria, am trecut la următorul pas în demonstrația mea. Într-o dimineață de luni, când Oana, ca de obicei, aruncase o privire nerăbdătoare în bancă, surpriză! Tradafirul alb lipsea. Am urmărit-o atent și am văzut cum, deodată, devenise ea albă ca varul ori ca trandafirul așteptat. Se vedea clar cum lipsa florii pe care începuse să o aștepte ca pe ceva firesc, cuvenit, o deranja atât de tare, încât nici măcar nu putea să ascundă. Ba chiar s-a năpustit asupra clasei: "Care te ții de farse?!", căutând prin ghiozdane, în bănci, convinsă, inițial, că trandafirul trebuie să fi fost acolo, ca oricând, la locul lui, așteptând-o. Nu-i greu de imaginat chinul care a cuprins-o. De altfel, fără să o întreb nimic, întrucât voiam să par cât mai indiferentă la chestiunea în cauză (pentru a nu mă da de gol și pentru a putea să-i urmăresc mai bine reacțiile), am văzut-o făcându-și o listă cu presupunerile ei, o listă pe care o tot muncea, ba adăugând, ba tăind.
1. Azi n-a putut să vină la școală, dintr-un motiv anume (poate-i bolnav, poate e plecat undeva)
2. N-a găsit deschis la florărie.
3. Și-a uitat banii acasă și n-a mai avut cu ce cumpăra trandafirul.
4. A renunțat să mă curteze, văzând lipsa mea de reacție (dar cum era să reacționez, dacă el nu s-a arătat?) Asta chiar nu mi-ar plăcea!!!
5. A întârziat și n-a avut timp să-mi pună trandafirul fără să fie văzut.
Lista continua astfel, încheindu-se cu concluzia: "Să așteptăm ziua de mâine!" Numai că ziua de mâine a venit tot fără trandafir. Și tot așa, a continuat și zilele următoare. Oana era era din ce în ce mai tristă și mai abătută. Eu amânam, aproape cu sadism, deslușirea adevărului. În fond, n-avea decât să sufere! Nu era ea cea care spunea despre iubire cel mai adeseori: "Prostii!"?