agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2015-01-26 | | Puterea razei albastre (3c) Dimineață când m-am trezit, mi-am dat seama că era deja foarte târziu. Oare ce făceau musafirii? Afară soarele strălucea sus, luminând împrejurimile și scoțând la iveală minunatele câmpuri cu diamante ale cristalelor de nea. Dau o privire în jurul muntelui, apoi reintru în cabană. Aici, toată echipa era deja în picioare, pregătindu-se de plecare. Moș Bursuc se trezise foarte de dimineață, căci avusese timp să coboare în sat și să cumpere lapte proaspăt. Apoi s-a apucat și a copt niște turte pe vatră. Dar încă nu îndrăznise să intre în cabană, de teamă să nu-i trezească pe tineri. Imediat ce s-au trezit, Andrei și Laura au început să-și aranjeze lucrurile. Nicușor, fratele Adelinei, a pus de un ceai, iar ea cotrobăia prin rucsac după un fular. Când am intrat la ei, băieții m-au salutat cu prietenie. Moș Bursuc a apărut cum nu se poate mai potrivit cu turtele lui și cu oala cu lapte fiert. Așa că am luat cu toții gustarea de dimineață, într-o dispoziție cât se poate de bună. La lumina zilei o vedeam mai clar pe Adelina. Părea cu totul alta. Costumul ei de schi, ușor și pufos, îi venea nemaipomenit de bine. Ghetele finuțe, acum erau uscate și parcă alergau sprintene. Părul ei auriu se revărsa în bucle unduioase pe umeri. Mi-am dat seama că era nespus de frumoasă. Nu numai privirea adâncă și fermecătoare, așa cum o remarcasem chiar din seara trecută, ci tot chipul ei era plăcut, cu trăsăturile fine și armonioase, cu nasul mic, buzele perfect arcuite și cu gropițe în obraji. Când surâdea, dantura ei albă și perfectă te încânta. Adelina era potrivită ca statură și suplă. Era tăcută, mult prea tăcută. În schimb, privirile ei îmi păreau cu mult mai vii. Mă fixau insistent iar eu nu mă mai puteam desprinde de ele. Nu-mi explicam, însă, de ce mă privea atât de des și de mult. E drept, îmi aranjasem părul și ținuta, pe cât am fost în stare să o fac. Totuși, nu mi se întâmplase niciodată să simt privirea unei fete frumoase atât de insistent asupra mea. Băieții dădeau însă zor cu plecatul, deși fetele mai aveau câte ceva de căutat și de aranjat. - Hai să mergem! zise Andrei. - Stai un pic! Uite, că era să-mi uit ceasul, îl domoli Laura. Nu prea aveam mare lucru de făcut în dimineața aceea, așa că m-am oferit să-i însoțesc la plecare până mai încolo. Am ajutat fetele să-și scoată schiurile din cabană și să le fixeze bine în picioare. Apoi am deschis poarta și am pornit-o pe traseul care traversa pădurea până în satul bunicii Adelinei. Soarele era deja sus pe cer și, deși era soare cu dinți, lumina plăcut întinderile de ninsoare peste care sclipeau fermecătoarele diamante de zăpadă. Adelina își potrivi părul ce i se revărsa peste umeri, cu zâmbetul curat și senin care făcu să-i răsară frumoasele gropițe în obraji. Ochii ei oglindeau nostalgic cerul senin și întinderile de zăpadă proaspătă luminate de soare, erau enigmatici și frumoși. Mă privi visătoare, poate mă compătimea că voi rămâne aici, pe munte, în singurătatea zăpezilor. Pe mine mă întrista gândul că va pleca și nu o voi mai vedea poate niciodată! Am mers împreună până la coama muntelui vecin. De acolo traseul cobora în vale, ca mai apoi să urce și să coboare din nou pentru a ajunge în satul bunicii Adelinei. Eu n-aveam schiuri, așa că a trebuit să mă întorc. - Marian! îmi zise Adelina la despărțire. Vezi casa aceea, chiar la poalele muntelui? E casa bunicii mele! Astfel m-am mai consolat un pic. Casa aceea o puteam vedea oricând, dacă aș fi venit până în acest loc. Așa că n-o pierdeam chiar fără urmă pe Adelina. Venise deci momentul să ne despărțim: - Rămâi cu bine!... - Cu bine! - Să ne găsim și la anul aici! - La revedere! La revedere! le răspundeam eu. La anul vă aștept să veniți din nou! Drum bun! - Las' că nu te uităm noi! - Poate vom face revelionul în cabana ta, la anul! îmi zise Adelina, încurajându-mă cu farmecul privirii ei. Rămâi cu bine, Marian! Ah, aceste cuvinte de despărțire ale Adelinei! Erau oare o amăgire? Sau o încurajare? Totuși, cuvintele ei păreau rostite din inimă, atât de frumos și cu atâta sinceritate! Nu păreau cuvinte formale, spuse de cineva care nu mai are de gând să mai revină vreodată prin aceste locuri. Erau cuvinte prea emoționante ca să nu-mi rămână adânc întipărite în minte și în inimă și să nu le repet de multe ori. Au plecat oaspeții mei schiind sprinteni la vale. I-am urmărit mult timp. S-au oprit lângă un gard pe care l-au traversat pe rând. Pe Adelina a ajutat-o fratele ei. Apoi, ceata lor veselă s-a topit, intrând într-o vale împădurită... Mai târziu, i-am zărit pe un drum, la ieșire din pădure. Cineva, care nu putea fi decât Adelina, mă saluta cu brațele ridicate deasupra capului. Apoi, grupul s-a pierdut din nou în pădure, de data asta definitiv. Nu pot descrie starea de spirit în care am rămas după plecarea lor. M-am întors la cabană încet, gânditor, pășind anevoie prin zăpadă. Priveam cu nostalgie cerul albastru și pădurile verzi de brazi de pe culmile munților, profilându-și crestele pe cerul curat și liniștit. Revedeam și scânteierile de diamante ale zăpezii. Degeaba, însă! Nu puteam să-mi scot din minte imaginea pură a Adelinei. O revedeam aievea, zâmbind, plină de farmec și privindu-mă cu căldura ochilor ei luminoși. Ajuns în cabană, m-am repezit la oglindă. Oare de ce mi s-a părut că-mi acorda atâta interes Adelina? Grozav de frumos nu eram, știam bine asta de când eram la școală și pe la facultate... Poate aveam pe chip ceva profund, romantic, ceva anume care o vrăjea? Ori, poate aveam seninătatea și simplitatea specifică eroilor care explorează ținuturile înghețate de la poli? Adică eram într-una din acele ipostaze în care ideea dădea expresie chiar și celei mai simple figuri? Poate eu, ca astronom, eram omul care dădea răspuns unor probleme serioase privind civilizațiile planetelor, probleme ce reușesc de obicei să ne hipnotizeze imaginația? Adelina mă asocia oare nostalgiei muntelui, sau a casei bunicii ei, în închipuirea ei? Așadar, care era taina influenței mele asupra ei? Sau, exista această înrâurire a mea asupra ei, ori era numai o amăgire de-a mea? Toate gândurile și toate faptele mele au fost adânc pătrunse de acest eveniment nou, tulburător și fascinant. Chiar în timp ce făceam măsurătorile cu telescopul mâinile îmi tremurau, iar emoția mă copleșea; la fel și când trebuia să dau telefoanele obișnuite la Vatra Dornei, comunicând datele meteo. Petreceam mult timp, seară de seară, în fața telescopului, privind cu nostalgie steaua aceea albastră cu care am vrut să o impresionez pe Adelina. Steaua era acolo, la locul ei, frumoasă și pură. Poate doar razele ei albastre se mai roteau, dar nu departe. În serile care au urmat, moș Bursuc urca uneori în podul Observatorului să vadă ce se întâmplă cu mine, căci simțea că se petrece ceva, dar nu știa ce anume. Iar când urca, îmi aducea și câte un termos cu ceai. Era un om tare de treabă și bun la inimă, bătrânul ăsta, moș Bursuc!... (va urma) |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate