XXVI

Intermezzo. O cafea aromată în pauza unui maraton cinematografic. Cel Invizibil privea cerul și aștepta. Cel Invizibil scruta infinitul dincolo de azurul fumuriu, străpungea zările senine dincolo de vid, așteptând ca unul dintre ceilalți să parieze odată.
– Bun, m-am hotărât. Licitez trei.
Femeia în vârstă încerca să-și așeze mai bine pălăria de soare, făcând ochii mici, dar duri. Femeia în vârstă privea dincolo de pășune, dincolo de marginea pășunii, spre întinderea avangardistă a pădurii, spre orizontul care înghițea materia. Femeia în vârstă licitase, așteptând să fie înghițită de azurul cerului.
Așa ceva nu se poate întâmpla.
– Trece-mă cu zero.
Bărbatul în vârstă era pregătit să vândă cam tot ce avea în mână. Nici nu era greu, avea cărți slabe, cu acoperire. Bărbatul în vârstă încerca să privească în jur, dar nu reușea. Lumea înconjurătoare era interzisă privirilor sale, spulberându-i ochii cu iluzii și basme hipnotice. În plus, lumina soarelui îi obosea ochii, și uitase acasă pălăria de soare.
Așa ceva nu se poate întâmpla.
– Eu licitez una.
Tânăra privea spre ea însăși. Tânăra încerca să se concentreze la joc, dar nu reușea. Tânăra frunzări cărțile, le numără, zâmbi culorii roșii, se strâmbă la negru, arătă limba damelor și popilor, apoi îndrăzni să privească jucătorii. Tânăra vedea pajiștea, copacii, frunzele, veverițele, lumea. Doar atât.
Așa ceva nu se poate întâmpla.
– Am rămas ultimul? Bine, eu licitez șase.
Rumoare. Tânărul stârni rumoare și chiar bărbatul în vârstă îl privi cu atenție. Părea că-l cunoaște de undeva, că recunoaște ochii stranii, cenușii. Nu, se înșelase, erau aceleași raze solare amăgitoare.
Așa ceva nu se poate întâmpla.
– Lumea e o copilărie. Noi suntem o specie pe cale de dispariție, niște palide impresii ale unei zile văratice... Lumea e un tiramisu. La început îți place, dar îți revii repede din beția diabetică și te-ntorci în intersecție, căutând alte miracole, alternative la propria nedumerire.
Patru jucători priviră spre neantul care era Cel Invizibil. Pentru cei patru, Cel Invizibil era doar alegoria care ținea scorul, metafora care nota licitația, personificarea unui dealer dintr-un cazinou retras în noapte, epitetul unei bănci din același cazinou. Cel Invizibil nu avea dreptul la replică, doar la menținerea statutului activ al unei realități subtile, represive. Cel patru jucători zâmbiră. Cel Invizibil era reflexia gândurilor fiecărui jucător, antiteza clipei care se apropia, care se adeverea și care, ca un abur timid, se disipa în capsula temporală.
– Bun. Să începem.

Jocul era în toi. Uneori câștiga bărbatul în vârstă, uneori tânărul. Nu era vorba de discriminare pe bază de sex, ci de experiență și atenție. Femeia în vârstă pătrundea tot mai mult într-o altă lume, într-o lume care-i șoptea sfaturi și citate. Tânăra răsfoia o carte, așteptându-și rândul care, deseori, dispărea prin prisma alegerilor celorlalți. Din când în când, tânăra privea cărțile de joc din mână și nu recunoștea nici măcar culorile. Tânăra se îndepărta de realitate, această realitate, chiar mai mult decât femeia în vârstă. Totuși, în realitatea ei, tânăra nu primea sfaturi și citate, ci doar iluzia unui punct dintr-o bibliotecă infinită, în care doar haosul domnea printre rafturi. Tânăra culegea florile cunoașterii cu un surâs cald pe buze, semn clar al pierzaniei. Apoi, tânăra se evapora din orice realitate, însă cu același surâs, semn clar al descoperirii esenței umane...

Prin ochii unui Rafael rănit, patru personaje romantice se jucau de-a viața, iar al cincilea personaj era sufleorul final...

Cel Invizibil privea jocul ca pe o strategie extremă a haosului, pe care-l dorea învins de propria greutate apatică.
Așa ceva se va întâmpla.
Cel Invizibil împărțea cărțile, pregătea tabelul, asculta licitația, tăia sau modifica scorul și controla briza divină a amiezii de vară.
Așa ceva se va întâmpla.
Cel Invizibil îi văzuse pe cei patru apropiindu-se ca niște gheparzi siniștri, conturându-se la început ca niște fantome învechite de durere și minciună, apoi prinzând forme reale, absolute chiar, devenind ceea ce doar Cel Invizibil putea distinge printre raze, fire de iarbă și destine încrucișate.
Așa ceva se va întâmpla.
Partida era pe sfârșite, era ultimul joc de opt. Cei patru jucători aveau grade distincte de vigilență, fiecare fiind atras de eternul sau muritorul din sinele inert. Cel Invizibil se pregăti de suspine, urlete sau de orice gest uman imaginabil. Dar nu urmă nimic, doar briza se intensifică, frunzișul fremătă, iar Universul rămase același.
Așa ceva se întâmpla. Acum.
Loviturile au fost succesive, ca la teatru, cu lama unei săbii străpungând pieptul fiecărui jucător. Un singur icnet, comun și sinistru, spulberă calmul verzui, ca o picătură de ulei într-un ocean de sânge. Jocul se sfârșise, ca pulberea de pe toba nebună a războiului. Jucătorii își încheiaseră misiunea. Fantomele jucătorilor își încheiaseră menirea, dispărând în largul poieniței, patru turturele în căutarea unei flori ascunse. Cel Invizibil se ridică, iar decorul se ridică odată cu el. Cel Invizibil își schimbă înfățișarea, învelișul exterior, privirea adiacentă. Decorul se metamorfoză odată cu el, devenind cercul de cenușă de la începutul vremurilor, scena din spatele scenei. Cel Invizibil înțepeni într-o stare aleatorie, zâmbi, apoi dispăru dincolo de neguri, evadând într-un alt scenariu.
Așa ceva s-a întâmplat. Așa ceva nu se va mai întâmpla vreodată.


XXVII

Zidurile plângeau în umbra apusului nesfârșit. Ferestrele tăceau în mijlocul zidurilor plângătoare, ascultând apusul nesfârșit. Podeaua scârțâia de suspine și melancolie, strivind tăcerea ferestrelor, ignorând lamentarea zidurilor și alungând reveria apusului nesfârșit. Tavanul striga de bucurie, îmbrățișând podeaua tristă, surâzând tăcerii ferestrelor, empatizând cu zidurile nefericite și ascultând nemișcarea apusului. Clădirea era de o inerție calmă, înfiorată doar de lumini aparente și fantomele unor metafore rătăcite în labirintul rece...

Un spectru congruent părea că pășește pe podele, sprijinindu-se de ziduri, admirând forța intrinsecă a tavanului și uitându-se pe fereastra tăcerii spre apusul nesfârșit. Era spectrul dominației, urmărit de o altă formă, vag sesizabilă, de cuvinte înghițite, niciodată materializate dincolo de timiditatea minții. Spectrul era Osiris, iar țipătul propriei decepții îi umplea spiritul de nevoi și tăcere, umilă tăcere. Forma vag sesizabilă era Isis, iar țipătul propriei acceptări îi umplea spiritul cu împăcare și calm steril, îmbietor.
– Vezi sinistrul cutreierând câmpiile cenușii?
Osiris dărâma aleatoriul înconjurător prin insistență, prin vexilații de oroare și rătăciri interioare. Osiris nu mai era Osiris, își pierduse minimum identitar, ca o piatră multi-milenară care-și uitase momentul apariției, truda maturizării și durerea îmbătrânirii. Osiris devenise însuși iluzia pe care încercase să o distrugă de la bun început.
– Nu mai văd nimic. Eu nu mai reprezint nimic. Eu sunt impresia unei impresii.
Isis nu mai aștepta răspunsuri. Isis nu mai era Isis, ci doar umbra gândurilor unui moment trecut, acum pierdut pe alte câmpuri cenușii. De la singura fereastră luminată, Isis privea reconstrucția unui spațiu în care nu se identificase niciodată. De la cealaltă fereastră luminată, din cealaltă clădire, Osiris urmărea trecutul, prezentul și viitorul formând baza unor noi concepții, nucleul unei vieți stabile. Poate mult prea stabilă.
– Vom reuși, într-un final, să purtăm o conversație reală, sau vom sfârși în mocirla acelorași citate ireale, stupide?
Osiris primi mesajul ca pe un bruiaj al infinitului. Osiris era, cumva, conștient de puterea delirului și de tentația stabilității profund umane. Dar Osiris nu fusese uman și, mai presus de toate, nu fusese normal. Osiris fusese forma înaripată pe care o construia subconștientul uman prin coșmaruri, deci nu putea purta o conversație la nivel intim, banal... Dar Osiris nu mai era Osiris. Osiris păstrase doar o infimă celulă a totalității universale. Osiris devenise umanul pe care-l detesta.
– Ce dorești de la mine, umbră a trecutului? Nu vezi că țipătul eșecului ne-a redus la fire de praf din fostul sine? Nu vezi că o simplă briză a uitării ne poate distruge, o simplă absență ne poate decima, moleculă cu moleculă?
Isis primi mesajul ca pe o mângâiere galactică. Isis era descumpănită de cinismul oglinzii reprezentată de Osiris. Isis și Osiris, Osiris și Isis, stăpânirea fulgerului asupra tunetului... Apoi un al treilea element spulberă atmosfera, construind, terasând, ridicând viață și clădiri, clădiri și viață. O fantomă a trecutului, urmărind un miraj roșcat, trezi la viață centrul cuplului Isis-Osiris. Dintr-un simplu pas, reveriile atemporale recepționară vederea dincolo de vedere. Iar un punct hotărâtor, cu un rucsac în spate și o dorință de a învinge, trezi voințe și legături universale demult rătăcite în genomul incert.
– Vezi? Vezi că acest loc oferă speranțe, nu numai decepții și blesteme?
Două alegorii priveau prezentul formându-se pe câmpia cenușie, fragment cu fragment, metaforă cu metaforă. Punctul hotărâtor trecu pe lângă cele două clădiri, urmărind alegoriile propriilor fantasme. Isis și Osiris redeveniră forțele sinistrului, nucleul antitezei revelate. Isis și Osiris primiră voința necesară pentru a continua șarada nemuririi.
– Acum putem discuta?
– Da. Acum putem discuta. Dar alimentația noastră trebuie să se schimbe. Din câte ai văzut, fata în cauză nu este oglinda fidelă a elementului anterior, ci o variantă îmbunătățită, un fruct copt al subconștientului. În această situație, nu putem recreea scenariul anterior.
– Ai dreptate, trebuie să adaptăm la situația curentă. Dar cum?
– Prin forța propriului exemplu, prin intervenții subtile, prin creație, și nu distrugere. Nimeni nu trebuie să ne preseze, nimeni nu trebuie să ne ofere o alternativă și atât.
– Deci vrei să fim gânduri, nu forme? Elemente subiective, nu obiective? În cazul acesta, nu mai e nevoie de prezența noastră, lumea poate fi conturată fără noi.
– Sigur crezi asta, sau e doar carcasa incertitudinii anterioare? Nu te mai prosti și ajută-mă. Acum suntem aici, aici suntem acum. Nimic nu e sigur, însă cunoaștem certitudinea solitară a existenței. Asta ar trebui să conteze, cel puțin pentru moment.
– Bine, fie. Să nu lăsăm noaptea să ne fure visele...

Printre coridoarele reci și cenușii, printre emanații de mucegai și igrasie, o senzație umană rătăcea fără noimă. Umbra unui om, omul unei umbre. Iar luminile intermitente dezvăluiră, treptat, chipul acelei umbre. Sebastian cunoștea culoarele, știa fiecare pată, fiecare imperfecțiune de pe fiecare perete, din fiecare colț, din fiecare încăpere. Sebastian era o parte integrantă a celor trei turnuri, gazda naturală a unui tărâm în transformare. Sebastian era tărâmul.
– Când ne vom alege armele, atunci vom strivi poarta. Când vom ridica această cortină blestemată, atunci vom strivi poarta. Când vom uita că suntem iluziile propriilor gânduri, atunci vom strivi poarta. Când ne vom înfățișa în fața judecătorului, curați și neînfricați, atunci vom deveni poarta... Acum înfățișează chipul celui care ne va conduce spre eternitate. Arată-te... tată.
Fiecare moleculă de materie tremură subit, pregătind un tsunami de impresii insolite. Fiecare colț, fiecare culoar, fiecare fereastră, fiecare tavan, fiecare încăpere cunoscu începutul, anticipând finalul dramatic. Dar sfârșitul întârzia între umbre, printre gesturi, în privirea cenușie a celui ce se numea Rafael.
– Bună, fiule. Nu ne-am văzut de ceva vreme. Cum merge operațiunea?
Sebastian porni, îngândurat, spre o camera cufundată în bezna de oranj a apusului etern. Rafael îl urmă, iar amândoi se așezară la o masă pe care tronau două căni cu cafea. Amândoi sorbiră ușor, îmbătați de gust, de culoare, de moment.
– Totul este după cum ai prezis, tată. Fiecare bucățică din puzzle își urmează calea firească, după un plan în mișcare, după propriile alegeri. Ai avut dreptate, tată. Aici este leagănul ultim al opțiunilor exprimate, adoptate. Mai este nevoie doar de un impuls, nu aleatoriu, ci voit, ca un pas care-l urmează pe celălalt.
Rafael privi zarea construită după modelul uman. Nu mai e nevoie de lacrimi, nu mai vreau să sufăr. Am ajuns aici pentru că am vrut să ajung aici, pentru că fiecare alegere conștientă a determinat acțiunea finală, actul definitiv. Sebastian nu cunoaște rostul creionat în mintea mea, dar nici nu trebuie. Rafael zâmbi, trimițându-și gândurile dincolo de apusul indiferent.
– Impulsul este... în pregătire. Tu trebuie să fii deja pregătit. Aici este acum, iar noaptea vine cu repeziciune.
– Deci soarele se va ascunde până la urmă? Tare aș vrea să o văd și pe asta.
Da, fiul meu, soarele va apune. Dar nu astăzi, nici mâine. Soarele va apune în ziua în care impulsul va înțelege firele opțiunilor care-i guvernează mintea răvășită. Abia atunci vom ajunge la punctul-terminus. Abia atunci cunoașterea va fi colosală. Iar noi, fiul meu, noi vom învinge.
Atmosfera era încărcată cu miresme diverse, asezonate cu picături de rouă, coji de portocală și vise deșarte. Undeva, o șoaptă se metamorfoză în susur de izvor, încercând să găsească marea și să sfârșească în tăcerea nopții marine. Sebastian și Rafael erau stâlpii unei alte alegeri, însă reveria, atentă, nu oferea alternative.
– Cafeaua e minunată, fiule... Din păcate, trebuie să plec. Momentul meu trebuie să coincidă cu ultima rază de soare, înainte de apusul definitiv. În acea clipă trebuie să vii aici și să mă cauți. Dar ține minte un singur lucru esențial: niciodată nu voi fi în același loc pe care-l cauți, ci în locul pe care-l ignori.
Sebastian oftă. Sebastian se trezi singur în biroul său din bibliotecă, înconjurat de aceleași planuri de clădiri, piețe, poduri... Însă nu era planurile pe care le bănuia Cezara, ci altfel de planuri, care pregăteau o altfel de lume.
– La revedere, tată. Ne vom regăsi în umbrele pe care nu le întrevăd, pe culoarele unei clădiri care nu există...

Printre alți atomi de praf și îndoială, Rafael urmări strămutarea alegorică a lui Sebastian. Rafael surâse, contopindu-se cu bezna muribundă a celui de-al treilea turn. Rafael surâse din nou, șușotind cu întunericul propriei ființe și ronțăind floricele de porumb. Rafael inspiră adânc, expiră puternic, iar ambianța respiră odată cu el. Acoperindu-se cu mantia propriei nemuriri, Cel Invizibil deschise poarta și păși într-o altă viață...