Am învățat să țin o armă în mână, înainte de a învăța să merg. Știam că ne vânează, înainte chiar de a știi să citesc. Cine sunt ei? Sordizii, bineînțeles! Blestemata aceea de rasă care se crede mai superioară decât orice rasă și îndreptățită să invadeze orice planetă cu resurse, așa cum este a noastră. Invazia a început cu mult timp înainte să mă nasc eu și continuă, fără a putea să facem altceva decât să ne păzim spatele. Sunt prea mulți și, mai ales, sunt ajutați de blestematele acelea de sfere-cercetașe care te simt de la câțiva pași. Clanul meu, care era cunoscut drept unul dintre cele mai pașnice, s-a transformat treptat într-un clan războinic. Îmi amintesc că, odată, tata a încercat să formeze o mică armată și a pornit în fruntea ei să unească cât mai multe clanuri într-o luptă menită să ne scape de invadatori. Nu s-a mai întors! De atunci, rămași fără prea multă apărare, femeile și copiii au pierit, unul câte unul, până ce nu am mai rămas decât eu și sora mea din tot clanul Kaar. Eu sunt My-Kaar, cea de-a șaptea și ultima născută a căpeteniei Vy-Kaar și cea care va reface clanul, așa să-mi ajute cerurile!
So-Kaar știe că am decis să pornesc la drum pentru a-mi găsi tovarăș de viață și tată pentru viitorii membri ai clanului nostru. Nu e de acord, dar refuz să mă ascund toată viața și să știu că astfel, odată cu dispariția noastră, va dispare și clanul Kaar. Mă privește cu ochii în lacrimi cum îmi aleg armele cele mai ușoare și mai eficiente:
- Acum semeni cu tata, înainte de plecarea lui în misiunea împotriva sordizilor, îmi spune cu amar.
- Chiar așa?
- Aș vrea să nu pleci, My! Mi-e inima atât de grea! Ce mă fac fără tine? Dacă nu am să te mai văd? Nu am stat nici o clipă una fără alta.
- Mă gândesc că ai putea veni cu mine, să îți cauți și tu un tovarăș. Dar șansele noastre ar fi mai mari dacă ne-am despărți! Poate că există și posibilitatea ca un tovarăș să te găsească pe tine!
- De ce să nu așteptăm aici să se întâmple acest lucru?
- Pentru că, pur și simplu, nu e sigur că se va întâmpla! Vei vedea! Am să-mi găsesc cel mai bun tovarăș și am să refac clanul!
Până la urmă, So hotărî să vină cu mine! Inima mi se ușură instant, chiar dacă știam că în două eram mai expuse raidurilor sferelor-cercetașe. Cu o ultimă privire aruncată așezării și adăposturilor goale protejate de peretele stâncos, am pornit să coborâm de pe muntele nostru. Pașii ne erau cât de rapizi puteau pe cărarea aleasă, una dintre cele mai dificile rute, dar și una dintre cele mai ferite expunerii. Printre crengile grele ale copacilor, se vedeau crâmpeie din cerul plumburiu pregătit de furtună. Vremea ținea cu noi. Descărcările electrice puteau veni de hac nenorocitelor de sfere mai bine decât o puteau face armele noastre. Cu toate acestea, ar fi fost indicat să ieșim din zona împădurită înainte de a se stârni potopul. Clanul Kaar a trăit mereu printre munți, iar o furtună nu e ceva nou pentru noi. Cu toate acestea, e destul de dificil să te grăbești atunci când pășești pe un teren alunecos și vântul puternic îți aruncă în față perdele înghețate de apă. Cu capetele acoperite de capișoanele costumelor, mult aplecate în față pentru echilibrare, am reușit în cele din urmă să ieșim din aglomerarea de trunchiuri, în calea râului care se învolbura la picioarele cascadei Kaar. Am privit-o pe So. Dădu din cap. Ne gândeam la același lucru. Era periculos, dar aveam șanse bune să coborâm mai repede pe cursul apei. Ne-am ancorat bine una de alta cu centurile, am pornit sistemul pneumatic al costumelor și ne-am dat drumul de pe malul înalt.
Efortul de a ne ține capetele deasupra apei înghețate și de-a ne feri de stâncile de pe fundul ei, ne-a sleit de puteri mai curând decât am sperat. Am înghițit și câteva guri mari de apă și sunt convinsă că sora mea a înghițit chiar mai mult. Am văzut-o că, la un moment dat, a renunțat să mai înoate, lăsându-se trasă de mișcările mele îndârjite, la care eu refuzam să renunț. M-am luptat cât de bine am putut doar cât a ținut furtuna. În momentul în care cei doi sori începură să strălucească deasupra noastră și să aburească pământul, am hotărât că e timpul să ieșim din apă, să ne odihnim puțin. Aveam o hartă extinsă, încărcată în brățară. Am accesat-o, curioasă de distanța parcursă în aval, încercând să mă concentrez pe coordonate, in timp ce respirația șuierătoare a lui So începea să se domolească.
- Unde suntem? Ai o idee clară unde ai vrea să ajungem?
- Am o idee! N-aș fi recunoscut pentru nimic în lume că habar n-aveam unde ar putea să mai existe vreo așezare sau vreun clan care să fi scăpat teafăr de atacurile sordizilor. Mă bazam doar pe flerul meu și pe încrederea că, de regulă, oamenii își construiseră așezările în jurul apelor, indispensabilă vieții. Bun! Ne aflăm pe teritoriul Kema!
- Nu îmi plac kemașii! Am auzit că au origini canibale!
Asta îmi lipsea acum! Poveștile lui So!
- Decât să fiu mâncată, mai bine m-ar dezintegra o sferă-cercetașă.
Parcă auzindu-i vorbele, o sferă uriașă apăru deasupra pâlcurilor de iarbă înaltă în care ne întinsesem noi. Îi vedeam clar cercurile luminoase clipind ca și cum ar fi avut zeci de ochi. Nu mai era timp nici să ne aruncăm în râul de la picioarele noastre și nici să o luăm la goană spre adăpostul celei mai apropiate păduri. Aș fi scos arma, dar știam că orice mișcare, cât de sensibilă, ar fi activat senzorii blestemăției și s-ar fi zis cu noi. Se opri chiar deasupra noastră. So închisese ochii lângă mine, împietrită, așteptând raza albastră, distrugătoare. Eu o priveam țintă. Era prima dată când vedeam atât de aproape aparatul ucigaș. Și atunci, se desfăcu. Ca un sipet plin de sertare, bucată cu bucată, transformându-se într-o capsulă cu zeci de brațe. Când se deschise și pântecul capsulei, în spațiul dinăuntru, se putu vedea o siluetă măruntă, cu un cap imens, de pe care priveau răutăcioși câțiva ochi tot atât de proeminenți cum erau ouăle păsărilor de pradă. Se auzi un șuierat scurt și, sub privirea mea, o săgeată cu coadă roșie se înfipse direct în ochiul din frunte. Lăsând în urmă orice precauție, mi-am scos arma și m-am aruncat spre locul în care se prăbuși sfera rămasă fără control. Ceruri mari! N-am văzut în viața mea, așa o arătare! Ce specie era aceasta care se aliase cu sordizii? M-am aplecat să împing cu botul armei trupul blocat în capsulă, când m-am simțit smucită de păr în spate și trântită în iarbă. La impactul cu solul mi-am mușcat limba, după care mi-am pierdut cunoștința.
Unde erau sorii? Gustul amar din gură îmi era neplăcut. Trupul de lângă al meu se mișcă, lovindu-mă cu piciorul. Ah, bine, e So-Kaar, sora mea. Eu sunt My-Kaar, a șaptea și ultima născută a căpeteniei clanului Kaar. Totul e în regulă! Trăim! Pot să-mi mișc membrele și să-mi ridic capul.
- Stai blândă, ne-au capturat canibalii!
- Ce canibali?
- Kemașii, bineînțeles! Din toate teritoriile, tocmai în Kema ți-ai ales să ne oprim. Sunt mai rău decât sordizii, ai să vezi! Am văzut că au un clan mai mare de cel puțin cinci ori decât a fost clanul Kaar.
Am privit în jurul meu. Vedeam umbrele trupurilor, dar nu le vedeam chipurile ascunse sub măștile metalice, hidoase. Mai că începu să-mi tremure sufletul în mine. „Șezi liniștită, sunt doar de impresie” mă îmbărbătam singură. Au fost aprinse câteva focuri în timp ce noaptea își întindea întunericul peste adăposturile scunde dar solide. Puteam doar să sper că nu se pregăteau să ne frigă pe amândouă. În cele din urmă am fost înfășcate și duse în fața căpeteniei lor. Dacă aș fi putut privi în ochii ascunși în spatele măștii... Stătea arogant într-un scaun înalt, zămislit dintr-un metal strălucitor, iar masca lui îi dădea un aer cel puțin cumplit, datorită expresiei schimonosite și fășiilor sângerii cu care era împodobită. Ridică mâna și în jurul nostru se făcu liniște.
- Cine sunteți și ce căutați pe pământurile noastre?
Vocea îi era joasă, vibrantă, cu tonurile modificate sub protecția metalică. „Nu are să mă înspăimânte!” Nu aveam nimic de pierdut! Nu aveam de ce să nu spun adevărul!
- Sunt My-Kaar, a șaptea fiică și ultima născută a căpeteniei clanului Kaar. Ea este sora mea, So-Kaar. Clanul nostru a fost distrus și am plecat să ne căutăm tovarăși de viață pentru a ne reface clanul, când am fost surprinse de sfera-cercetașă.
Râsetele izbucniră ca la comandă, într-un cor cârâitor și supărător. Am ridicat capul cu mândrie. Un Kaar nu va fi niciodată bătaia de joc a nimănui. Am întins mâna după armă, dar, bineînțeles, nu mai era la mine. Nenorocita de căpetenie mi-a văzut mișcarea și a pornit să râdă și mai tare.
- Munteni nebuni!
Asta era prea de tot. Poate că eram munteni, dar nu eram nebuni și, cel puțin nu ne mâncam între noi, ca barbarii. „Liniștește-te!” Am respirat adânc, așteptând să înceteze mascarada. Tot căpetenia fu aceea care îi puse capăt.
- Și unde ați gândit să vă căutați tovarăși? Majoritatea clanurilor au fost distruse! Am informații că, până în câmpie au fost vânate toate sufletele. Dacă tot e să fim sinceri, nu credeam că au mai rămas nici munteni. Voi două sunteți o surpriză pentru mine. Ba, una chiar plăcută! Pot să mă gândesc să vă dau oamenilor mei de încredere.
- Nu am să aștept să fiu devorată de komași, să fii sigur! Dă-mi o armă și lasă-mă să mă lupt pentru viața mea și a surorii mele! Sunteți războinici și am să mă lupt cu oricine alegi!
- Devorată?
Râsetele se împrăștiară în ecouri, spintecând noaptea. Ce îi amuza atât de tare? Mă înfuriam de-a binelea. M-am repezit către cel mai apropiat kemaș, i-am înfășcat sulița și m-am aruncat peste căpetenie, într-o înfruntare oarbă. Nu am luptat în viața mea cu sulița, dar era o armă ca oricare alta. Eram bună la arme, aveam antrenament și, mai ales, aveam o mare încredere în mine. Care îmi fu zdrobită în momentul în care căpetenia kemașilor îmi trăzni un pumn în tâmpla dreaptă. Am căzut în genunchi în fața lui, nu înainte însă de a-i smulge masca de pe chip. Era un bărbat tânăr, prea tânăr ca să fie căpetenie și totuși, destul de în vârstă să poarte pe chip cicatricile unor lupte crâncene. I-am văzut furia în ochii de un albastru intens, aproape ireal. Nu părea canibal, cu toate că mă privea de parcă ar fi fost în stare să mă devoreze pe loc. Făcu un semn și doi kemași se apropiară de mine. Nu aveam să mă las zdrobită. Pe primul l-am lovit fulgerător, cu piciorul drept, direct în gât. Cunoșteam bine punctele energetice ale trupului uman, așa încât, kemașul nu avu nici o șansă. Se prăvăli la picioarele mele, lipsit de aer. Am înfășcat buzduganul cu spini metalici de la centura luptătorului căzut și l-am lovit pe cel care îi urma, direct în frunte. Așa!
- Ia veniți încoace, nemernicilor! Să vă arăt cum luptă o munteancă nebună!
Nu se apropie nimeni. Căpetenia se ridică din scaunul lui și înaintă spre mine. Părul lung, încredibil de ondulat îi flutura pe umerii acoperiți cu protecții metalice. Se pare că erau buni la prelucrarea metalelor. Totul în jur demonstra asta.
- Oprește-te! Bine! Vom face o înțelegere. Un acord între clanuri, dacă îți sună mai bine. Îți permit să te lupți cu cinci dintre cei mai buni kemași. Dacă învingi trei dintre ei, ești liberă să pleci împreună cu sora ta, în cazul în care supraviețuiești. Dacă îi învingi pe toți cinci, aveți permisiunea să vă alegeți tovarăși din clanul Kema. Și, apropo, nu suntem canibali! Suntem războinici, fierari dacă vrei, iar zvonul despre canibalismul nostru ne-a ținut la distanță de multe ori inamicii. După o noapte de odihnă, mâine, când cei doi sori se vor ridica deasupra așezării noastre, va începe întrecerea. Dacă ții la viața ta, ar fi bine să te odihnești. Veți primi mâncare, apă și un adăpost.
Foarte bine! Nu puteam fi mai mulțumită de atât!. Întoarsă, însă, lângă So-Kaar, nu mi-am găsit liniștea. Sora mea era disperată. Îi era teamă că voi pierde, că ea va rămâne prizonieră și că toate necazurile noastre mi se datorau mie. Se mai potoli când află că clanul Kema nu e un clan de canibali și că exista perspectiva, chiar dacă minimă, de a-și alege un tovarăș. Se apropiase la un moment dat de fereastra adăpostului care ne caza, într-o încercare de a cântări oferta clanului la bărbați.
- Dacă nu ar purta măștile astea oribile!
- Asta îți dă posibilitatea să le apreciezi fizicul fără a fi influențată de fizionomie
- Ce idee! Ai observat că majoritatea au părul negru?
- Nu cred că e momentul să-mi spui că-ți plac blonzii!
- Ha-ha! Orium sunt prea masivi pentru mine. Mie îmi plac bărbații mai subțirei, flexibili și sprinteni. O să ai ceva de furcă cu ei!
- Nu vreau să mă gândesc la asta!
- Am să îi privesc mai cu atenție mâine, la lumina sorilor.
- Până acum câteva momente, nu erai în postura de a alege ceva!
- Da, dar acum, se pare că am o șansă să pot alege. Și, crede-mă că am s-o fa,c dacă te miști bine!
Aveam de gând să mă mișc suficient de bine cât să nu fiu omorâtă, să ne salvez viețile și, poate că, cu puțin noroc, să aleg un tovarăș bun. Nu aveam să mă las înfrântă ușor, asta era sigur! Am reușit să ațipesc prea puțin. M-am rugat în cea mai mare parte a nopții, la lumina palidă a câtorva torțe. Am înălțat rugăciuni cerurilor, părinților, străbunilor Kaar și universului întreg. Dacă nu aveam să reușesc, gloria ultimei lupte avea să fie infinit mai bună decât sfârșitul rezervat de către sordizi. Armele mele, prietenii mei din copilărie, îmi fuseseră luate. Nici o problemă! Și armele lor erau bune, chiar dacă erau atât de simple și de diferite de ale noastre.
Sorii mă găsiră în fața scaunului metalic al căpeteniei. Piața circulară din centrul așezării era goală. Dormeau cu toții un somn liniștit, doar santinelele făcându-și rondul pe pasarela care fusese ridicată de jur-împrejur, la nivelul copacilor firavi răsăriți în apropierea apei. Era un clan mare și se vedea clar că erau ceva mai bogați decât fuseseră vreodată cei din clanul Kaar. „Am să câștig!” Aveau doar câteva tipuri de arme, nimic asemănător cu armele noastre. Gândul acesta supărător nu avea ce căuta în mintea mea! Să-Kaar preferă să rămână în adăpost chiar și în momentul în care căpetenia kemașilor își făcu apariția urmat de un alai de luptători. Am înțeles ce avea în plan. Cinci arme, cinci probe. Suliță, buzdugan, spadă, pumnal și arc. Mare scofală! Am învățat să țin o armă în mână înainte de a învăța să merg.
Prima probă. Am cântărit sulița cu cap metalic ascuțit. Nu era foarte grea, dar partea metalică muta spre vârf centrul de greutate. Bun! Kemașul cu care aveam să lupt, era cu adevărat masiv. Prea masiv! O idee îmi încolți în minte. Avea să se năpustească cu vârful spre mine. Îmi trebuiau câteva mișcări să-mi dau seama de balansul trupului inamic și de tactica lui. Am încasat o lovitură în bărbie care m-a amețit puțin, apoi o alta peste spate. Voi avea timp dacă voi supraviețui să-mi număr vânătăile. Știam foarte clar ce voi face la următoarea mișcare. M-am eschivat cu un salt, am înfipt vârful suliței în pământul înmuiat după ploaia de ieri, m-am sprijinit în ea și, cu un balans nebun, mi-am aruncat piciorul direct în beregata luptătorului care se repezise spre mine. Punct ochit, punct lovit! Rămas fără aer, kemașul se prăbuși horcăind. Unu la mână. Am simțit în acel moment cum mi s-a deschis pe față, ca o floare, zâmbetul clanului Kaar, cu gropița de satisfacție punctată în obrazul stâng. Cine era o munteacă nebună?
A doua probă. Mai avusem de-a face cu un buzdugan. Acesta avea coada lungă și măciulia alungită, nicidecum rotundă. Într-o luptă corp la corp, n-aș fi avut nici o șansă cu namila care se năpustise spre mine. Stai așa! Aici eu sunt cea care face regulile! Eu sunt cea de-a șaptea fiică! Avântul fu unul dintre cele mai aprige pe care le-am luat în viața mea, iar arma zbură cu viteză, mai ceva ca o sferă-cercetașă. Îl trăzni pe luptătorul kemaș direct între ochi, doborându-l cu mult înainte de a ajunge să își etaleze forța în fața mea. Auzeam răcnetele furioase ale celorlați kemași, dar nici că-mi păsa. Căpetenia mă privea fix și îi puteam ghici privirea albastră scăpărând scântei ucigașe... sau nu? Am tras adânc aer în piept. Ha! Eu sunt My-Kaar! Nimeni nu râde de mine! Doi la mână.
Următoarea probă nu îmi lăsa prea multe opțiuni. Spada era atât de masivă și de grea, că abia o puteam ridica. Ce s-o mai țin și să mai lupt cu ea? M-am rezemat de ea ca de o bâtă. Îmi va veni mie o idee, imediat! Sper, însă, să fie destul de curând, înainte să mă spintece uriașul kemaș care își rotea arma deasupra capului, ca pe un băț firav. Eschivă stânga. Din nou stânga, apoi dreapta. L-am înfuriat, dar părea și că loviturile în gol îl obosesc. Respirația îi deveni mai accelerată, mai șuierătoare. Acum! L-am lăsat să creadă că mă are în raza de acțiune și că mă va lovi. Am sărit în ultimul moment, iar când arma lui atinse pământul, dezechilibrându-l, am ridicat spada mea și l-am posnit cu mânerul în moalele capului. Trei la mână. Căpetenia se ridicase din scaunul lui. Viața ne era în siguranță. Perfect! So-Kaar ieșise în pragul adăpostului și zâmbetul Kaar îi lumina fața. Începuse să caute printre kemași un tovarăș pe plac, lucru care mă binedispuse brusc. Mai erau doar două încercări! Dacă rezistam, puteam pleca! Dacă câștigam... O! Dar aveam să câștig! Și atunci...
Proba a patra ar fi semănat cu a treia, dacă pumnalele lor ar fi fost mai lungi. Pe de altă parte, kemașul care trebuia să lupte cu mine, asistase la toate probele și înainta cu precauție, fără să își asume nici un risc. Lama era teribil de ascuțită și zimțată pe una dintre laturi. Dacă ar fi apucat să mă străpungă, la ieșire mi-ar fi sfâșiat carnea. „Nu mă va străpunge!” Se opri la un pas de mine. Am avut puterea să-i zâmbesc și să-i fac semn cu mâna stângă să se apropie. Se vedea că era indecis și se temea să facă vreo mișcare care să-l expună. Ha-ha! N-ați mai văzut pe nimeni luptând așa? Am simulat o mișcare de atac din umeri, iar el a ridicat pumnalul în față, gata să mă spintece. În acel moment, lovitura piciorului meu s-a abătut direct între picioarele lui, depărtate în găsirea echilibrului. Se cocoșă imediat cu un strigăt ascuțit, ocazie cu care l-am lovit cu cotul în moalele capului. Patru la mână. Rapid! Curat! Tipic pașnicului clan Kaar.
Căpetenia își scoase masca eliberându-și pletele în vânt și apucă arcul rezemat de scaunul lui. Aha! Se încumeta să se întreacă cu mine la a cincea probă? Voia să se asigure că nu am nici o șansă de câștig? Săgețile lui aveau coada roșie și vărful stelat. Þinta? Cam departe! Mult prea departe pentru mine. El era cel mai bun! Văzusem cu ochii mei cum executase ființa din sfera-cercetaș. „Am să mă concentrez!”
- Cinci săgeți, spuse el, fixându-mă hipnotic cu privirea albastră. Câștigă cel care a înfipt cele mai multe în țintă.
O, și ce țintă! Un ornament sferic, din plută, montat la îmbinarea pasarelei ce dădea spre lac. Cerule! Nu era nici măcar cât un ou de pasăre răpitoare. Sfârrrrr! Săgeata lui se înfipse direct în sferă. De ce nu mă mira asta? Santinela din apropiere scoase săgeata și se depărtă. Era rândul meu. Trebuia să lovesc ținta! Am închis un ochi și mi-am imaginat săgeata ca fiind extensia brațului meu. Aș fi vrut să știu cât de tare pot întinde coarda. Oricum, arcul era atât de greu că n-aș fi putut să-l țin ridicat mai mult de câteva momente. Ratare! Căpetenia răse ușor, cu aroganță. Stai numai! Săgeata mea depășise pasarela și căzuse undeva în dreapta. Așadar, nu era nevoie decât să pișc coarda și să fixez arcul înainte de tragere. Dacă el avea să reușească de fiecare dată, nu era bine. Oricum, eu nu aveam voie să mai ratez. Și nu am mai făcut-o! În schimb, înainte de a patra săgeată căpitanul îmi atinse umărul cu palma lui fermă, ca pentru a mă face atentă. Rată a patra și a cincea săgeată.
Deci, eram libere să ne alegem tovarăși și să ne întoarcem acasă? În acel moment, pământul porni să se zguduie cu putere. Pasarela se prăbuși cu zgomot peste pâlcul de spectatori kemași, în timp ce adăposturile tremurau ca frunzele în copaci.
- Nimic neobișnuit, un cutremur!
Căpetenia se ridică lângă mine cu fața imobilă, probabil evaluând pagubele. Oftă adânc, după care se întoarse spre mine.
- Sunt frecvente în anotimpul acesta, mai ales după furtuni. Vom reface rapid toate stricăciunile.
Așa se explica de ce adăposturile lor erau atât de joase și de solide. În alte condiții, poate că m-ar fi apucat compasiunea pentru ei și pentru locul în care trăiau, deși, la o adică, poate că tocmai condițiile acelea le asiguraseră protecția împotriva invaziei.
- Deci, pe cine alegi tovarășul tău?
N-am ezitat! Doar îl voiam pe cel mai bun pentru clanul Kaar!
- Pe tine!
Zâmbi, de parcă se așteptase la această alegere. Înclină din cap încuviințând, cu privirile ridicate spre munții care se zăreau prin aburul zilei, ca niște străjeri ai celor doi sori, iar în acel moment am înțeles că alegerea fusese a lui. El ratase intenționat ultimele două săgeți, el se asigurase că eu aveam să câștig și că aveam să știu că el era cel mai bun. Cu toate acestea, eu, My-Kaar, cea de-a șaptea fiică a căpeteniei clanului Kaar, eram mulțumită de noul meu tovarăș de viață și știam, cu siguranță, că oricui ar fi aparținut alegerea, noul clan pe care-l vom întemeia, va rezista sordizilor.